IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5]. Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momenteleevenimentului, întărită mereu de altele din viaţa Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa, în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6] În acord cu fratele său citat, marele capadocian, Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?…Nimeni nu e aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum să o egaleze întru totul”[7]. Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri de prisos”[8]. Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară. Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru, unul dintre teologii români conchide următoarele: “Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată la starea la care aspiră firea noastră autentică. Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară. Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele ei[9]”. Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume: “Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată, şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”[10]. Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”[11]. Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea mărturie: “ Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]” Potrivit celor arătate la început, în legătură cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu // Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte // Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte // Dă-i Domnului Doamne”[13]. Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară, locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe, flori de măr”[14], apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, prin care firea omenească e înălţată la statura lui Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori de măr”[15]. Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea, în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea. În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii, astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire”[16] sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit pe noi, că S-a preaslăvit!”[17]. De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[18] Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel, am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop. Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime” din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi, în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor. A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica “Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării, cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de împreună lucrare bisericească a celor două judeţe, Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Amin”[19].

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină minunată” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] + Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului, pe anii 2001-2008;

[2] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf, înDictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532 – 533;

[3] Ibidem;

[4] Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 206;

[5] 1 Timotei, 3,16;

[6] conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 – 292;

[7] Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 – 510;

[8] Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh. Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 – 40;

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 – 163, 165 – 166;

[10] Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;

[11] Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;

[12] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 45;

[13] Idem, p. 101;

[14] Pr. V. Aga, o. c., p. 201;

[15] Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;

[16] Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;

[17] Canonul Crăciunului, I, 1,4;

[18] Laudele, 3 din 26 Decembrie;

[19] Luca, 2,14.