„Și ridicându-se a venit la tatăl său, dar încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă de el”.
După Duminica trecută, când am intrat în Perioada Triodului și ne-am aflat în fața Pildei Vameșului și a Fariseului, astăzi, la o săptămână distanță, Cuvântul Evangheliei ni-L așează în tinda sufletelor și a caselor pe Dumnezeu, Părinte iubitor și iertător.
Ne vorbește, așadar, Evanghelia acestei a doua Duminici din Perioada Triodului, despre Întoarcerea Fiului risipitor. Și ce să fie imaginea îmbrățișării vindecătoare cu care Tatăl își așteaptă fiul rătăcitor dacă nu cea mai frumoasă și bogată icoană a iubirii desăvârșite cu care El ne așteaptă în Lumina Învierii?
Pentru că odată întors cu smerenie din „risipire” (moarte duhovnicească), fiul cel mai tânăr din Evanghelia de astăzi înviază și se regăsește pe sine, își regăsește sensul în îmbrățișarea părintelui, căci „mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”.
Frumusețea duhovnicească a acestei Duminici a fost cu atât mai mare pentru o parte dintre credincioșii arădeni cu cât, luând astăzi Calea Mănăstirii Gai, s-au părtășit de Sfânta Liturghie Arhierească săvârșită de Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, și au redescoperit prin Cuvântul Evangheliei și cel al Ierarhului arădean că la doar un pas făcut spre Dumnezeu, un gând profund de pocăință, El vine întru întâmpinare cu multă dragoste și iertare.
Cuvântul Ierarhului
Întoarcerea la Dumnezeu
„În Duminica a 34-a după Rusalii, Sfânta Biserică a rânduit spre meditație și luare aminte Pilda Întoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32), pildă rostită de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos într-un context în care a spus mai multe pilde pentru ucenicii Săi și în mod special pentru cărturarii și fariseii care erau drepți și credeau că Dumnezeu trebuie să țină și să-i prețuiască numai pe ei.
Fiul risipitor nu este un personaj real, ci este eroul unei povestiri a Domnului Hristos. Mântuitorul tocmai avusese o discuție aprinsă cu cărturarii și fariseii pe drum dinspre Galileea spre Iudeea. Încercase să-i convingă că trebuie să fie cu bunăvoință față de păcătoșii care se întorc la pocăință. Mulți vameși și păcătoși Îl urmau și Îl ascultau. Însă fariseii și cărturarii nu-i puteau suferi alături de ei pe aceștia. Le va fi spus Domnul Hristos că nu e important să-i ții la distanță și să-i pedepsești pe păcătoși, ci este important să-i faci să se întoarcă de la păcat la îndreptare. Important este să-i schimbi, să-i faci să-și înțeleagă greșelile și să nu le mai facă. Degeaba îi pedepsești dacă nu faci din ei oameni mai buni. Dumnezeu se bucură când primește mărturisirea unei greșeli, nu când pedepsește. Cărturarii și fariseii nu înțelegeau aceasta.
Și noi suntem uneori în situații asemănătoare. Dacă prindem o fărâmă de dreptate de partea noastră, o ținem ca pe un steag de biruință și facem multă gălăgie. Dumnezeu nu este împotriva dreptății, dar este și pentru iertare și întoarcere la viață autentică.
Legea rânduită: „Ce vrei să-ți facă ție oamenii, aceea fă-le și tu lor” a fost și rămâne valabilă.
Principala învățătură pe care o primim din parabola rostită de Mântuitorul Hristos este aceea că orice întoarcere de pe drumul păcatului e posibilă. Orice întoarcere însoțită de căință e primită de Dumnezeu și e binecuvântată cu iertarea păcatelor.
Cei doi fii reprezintă două atitudini ale omului în fața lui Dumnezeu: una de fidelitate sau ascultare față de Dumnezeu, iar alta, de înstrăinare de Dumnezeu. Tatăl acceptă cererea fiului său de-a primi partea sa de avere și de-a părăsi casa părintească, dovadă că Dumnezeu respectă libertatea omului de-a urma propriul drum în viață.
„Țara depărtată” este spațiul nedefinit al uitării și înstrăinării omului de Dumnezeu.
„Foametea mare din țara depărtată” reprezintă adesea încercările îngăduite de Dumnezeu asupra oamenilor, nu ca o pedeapsă, ci ca o terapie spirituală.
„Venirea în sine sau în fire” și „mă voi scula” arată conștientizarea căderii în păcate și hotărârea de a ieși din starea de decădere în care se afla.
Când un păcătos se îndreaptă spre Dumnezeu și face primii pași ai pocăinței, Dumnezeu îi iese în întâmpinare.
„Haina cea nouă sau cea bună” a iertării părintești simbolizează curățirea sufletului de stările întunecoase imprimate de păcate. Aceasta are legătura cu Taina Botezului și Taina Pocăinței.
„Inelul de aur” pus în mână simbolizează reînfierea prin har a omului înstrăinat de Dumnezeu.
„Încălțămintea nouă” înseamnă harul sau ajutorul primit de la Dumnezeu pentru a călca peste toate ispitele păcătoase și de a merge pe calea mântuirii.
„Vițelul îngrășat” simbolizează Taina Sfintei Euharistii, pentru că cei păcătoși care se spovedesc și au primit iertarea păcatelor sunt chemați la Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie.
Fiul cel mare din parabolă reprezintă pe unii credincioși iubitori de Dumnezeu și de Biserică, harnici și cinstiți, cu viață curată și evlavie, dar care sunt adesea nemilostivi și neiertători față de păcătoșii din comunitate, pe care mai mult îi judecă și critică, în loc să-i ajute să se îndrepte.
Înțelegem așadar ce atitudine trebuie să adoptăm în viața noastră creștină, având în vedere iubirea părintească nemărginită și necondiționată a lui Dumnezeu față de noi.
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să judece oamenii. Noi să-i iertăm și să-i înțelegem, pentru ca la rândul nostru să fim înțeleși. Să ne întoarcem la Dumnezeu ori de câte ori rătăcim prin întunericul acestei lumi.”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul, la Mănăstirea Gai.
28 februarie 2021, Duminica a 34-a după Rusalii, ziua de pomenire a Sfintilor Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, Liturghie Arhierească la Mănăstirea Gai din Arad, loc care a grăit astăzi de dincolo de hainele monahale purtate de viețuitoarele mănăstirii despre întâlnirea ”brațelor părintești” prin tunderea în monahism.
Zi în care, odată părtășiți de cuvântul Evangheliei și al Preasfințitului Părinte Emilian fiecare dintre noi am avut posibilitatea să exclamăm asemenea Avvei Antonie cel Mare „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!” (Pateric).
