La sărbătoarea „Tăierea cinstitului Cap al Sfântului Ioan Botezătorul”, în 29.08.2021, parohia ortodoxă din Tăgădău,în frunte cu parohul ei, a găzduit întrunirea cercului pastoral-misionar nr. 2 Beliu, protopopiatul Ineu.
Din soborul de preoți au făcut parte: pr. Oprișa Ovidiu- parohia Rogoz, pr. Sas Radu –parohia Groșeni, pr.Monea Niciolae- Tăgădău, pr. Huțiu Ioan – pensionar, pr. David Flavius – parohia Seliștea, pr. Ciocan Nicolae – parohia Archiș, pr. Trip Răzvan –parohia Bocsig – Gară, pr. Răzvan Chivulescu –parohia Craiva, pr. Sbîrcea Daniel Constantin –parohia Agrișul Mic, pr. Ioan Ros –parohia Ciuntești, pr. Iercoșan Cosmin- parohia Coroi,preot Vatrici Ioan –Răpsig, pr. Sergiu Pop – Bochia, sub coordonarea Precucernicului Părinte Ic. Morar Ioan – parohia Beliu și coordonator de cerc misionar.
S-a celebrat Taina Sfântului Maslu, pentru bunii credincioși din parohia Tăgădău, care au primit cu multă bucurie și dăruire preoții prezenți, iar la final părintele Sergiu Pop a ținut un cuvânt de învățătură, referitor la”Cinstirea în Biserică a celor adormiți întru Domnul: temeiuri biblice, patristice și liturgice”. Preotul vorbitor a reiterat că pomenirea celor adormiți are ca fundament credința că sufletul omului este nemuritor și își continuă existența în planul vieții viitoare. Acest adevăr a fost exprimat de către tradiția patristică dintotdeauna. Sfântul Ciprian al Cartaginei (258), de exemplu, arată că „moartea nu este un sfârșit, ci o trecere și un pas spre veșnicie” (Despre condiția muritoare a omului). În aceiași termeni se exprimă și Sfântul Grigorie Teologul (390), care ne învață că „toți cei care au trăit potrivit lui Dumnezeu trăiesc [în continuare] pentru Dumnezeu, chiar dacă au plecat din lumea aceasta” (Cuvântare întru cinstea marelui Atanasie). Este și motivul pentru care obișnuim să-i numim pe cei decedați nu morți, ci adormiți în Domnul, adică întru nădejdea învierii.
Totodată, cinstirea celor adormiți se întemeiază pe ideea comuniunii dintre cei de aici și cei de dincolo și pe necesitatea rugăciunii pentru toți. Biserica – triumfătoare și luptătoare – îi cuprinde pe toți, și pe cei care au ajuns la odihna veșnică, și pe cei care sunt încă pe calea nevoințelor, iar între unii și alții există o neîntreruptă comuniune de iubire și de simțire, noi cerând ajutorul sfinților și rugându-ne, în același timp, pentru cei nedesăvârșiți, ca Dumnezeu să adune „din cele patru vânturi”, Biserica în Împărăția Sa (Didahia). Vorbind despre această comuniune, Origen spune că „și sufletele sfinților de curând adormiți” „vin în întâmpinarea celui credincios, aducându-i și sprijinul cererii lor” (Despre Rugăciune).
Încă din vechime creștinii au manifestat o grijă deosebită față de cei adormiți. Din unele Acte martirice din secolul al II-lea aflăm despre obiceiul creștinilor de a se aduna la mormintele mucenicilor, chiar în ziua pătimirii lor, pentru a o serba „ca zi a nașterii” lor în Domnul (Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei). În veacul următor, aceasta devenise o practică obișnuită. Tertulian (cca 240) spune: „Noi facem rugăciuni (aducem ofrande) pentru cei morți în fiecare an, la ziua morții lor” (Despre cununa soldaților). Mai mult, el menționează cazul unei văduve creștine care se ruga pentru odihna sufletului soțului ei, întru nădejdea învierii (Despre monogamie). Sfântul Ciprian al Cartaginei ne dă mărturie despre existența unei persoane anume desemnate pentru consemnarea numelor martirilor și a datei morții lor, astfel încât în ziua comemorării lor să li se săvârșească pomenirea (Epistole, 12, 2).
În secolul al IV-lea deja asistăm la privegheri de toată noaptea în cinstea mucenicilor, la care participa întreaga comunitate, de la mic la mare. Sfântul Ioan Gură de Aur (407), apreciind această emulație a credincioșilor, adaugă totuși că și-ar dori ca sfinții să fie cinstiți nu numai o dată pe an, ci „în fiecare zi, „prin imitarea vieții lor” (Omilia la mucenici).
Cea mai puternică rugăciune, în care se exprimă plenar comuniunea dintre cei vii și cei adormiți, este Liturghia. Din textele celor mai vechi Liturghii creștine păstrate (de ex. cea transmisă de Constituțiile Apostolice), reiese că Biserica s-a rugat dintotdeauna și pentru cei adormiți. Sfântul Chiril al Ierusalimului (386) atestă existența acestor rugăciuni după prefacerea Darurilor: „Apoi ne rugăm și pentru cei mai înainte adormiți sfinți părinți și episcopi și, scurt vorbind, pentru toți cei adormiți înainte de noi. Credem că vor dobândi cel mai mare folos sufletele pentru care facem rugăciune la jertfa sfântă și prea înfricoșătoare ce este pusă înainte” (Cateheza V mistagogică). El arată și care este acest folos pentru cei pomeniți, și anume: îmblânzirea Dreptului Judecător. Despre ajutorul pe care îl primesc cei adormiți prin rugăciunile care se fac pentru ei la înfricoșătoarele Taine vorbește și Sfântul Ioan Gură de Aur, precizând că ele au fost rânduite chiar de către Sfinții Apostoli, care au înțeles puterea rugăciunii comune: „Când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când tot clerul se roagă, când înfricoșătoarea Taină stă de față, atunci cum să nu se îmblânzească Dumnezeu când ne rugăm pentru ei? (Omilii la Epistola către Filipeni). În același sens se exprimă și Sfântul Ioan Damaschin (749): „Un folos cât se poate de mare credem că va fi pentru sufletele la care se referă rugăciunea sfintei și înfricoșătoarei Jertfe care este pusă înainte” (Laudă la Sfânta Muceniță Varvara).
În scrierile Sfintei Scripturi, atât a Vechiului Testament, cât și a Noului Testament avem dovezi pertinente de rugăciune pentru cei adormiți. Astfel, recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, Tobit îl îndeamnă pe fiul său: Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi! (Tobit 4, 17). De existenţa vieţii de dincolo de mormânt, precum şi de necesitatea de a veni în ajutorul celor morţi, era pe deplin convins şi Isus fiul lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei răposaţi: Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta (Sir. 7, 35). Aceste două texte arată faptul că milostenia pentru cei morţi era o practică întâlnită în rândul evreilor, fiind plasată în rândul faptelor bune.
Proorocul Baruh se roagă lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi, din neamul său, spunând: Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi rele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta (Baruh 3, 4-5).
Iuda Macabeul, unul dintre fraţii Macabei, care au întemeiat regatul Iudeii, în jurul 162 î. Hr., a dat ordin sa se facă rugăciuni pentru cei morţi în luptă, spre a fi iertaţi de păcate: Strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (2 Macabei 12, 43-46).
Iubirea este temeiul rugăciunii, în general, şi al rugăciunii pentru cei morţi, în special. Grija izvorâtă din iubire, a celor vii pentru starea sufletelor pe care le iubesc, dar care sunt despărţite de ei prin moarte, determină, în mod natural, rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul. Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugam pentru cei morţi, întrucât ni se spune că avem datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii, înseamnă că avem datoria de a ne ruga şi pentru cei răposaţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Timotei, ne spune: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (1 Timotei 2, 1).
Un exemplu de rugăciune apare şi în Noul Testament. Fără a avea o enunţare explicită a acestei învăţături, putem deduce, din acest exemplu, că ea era practicată. Este vorba de un text pe care mulţi teologi îl înţeleg ca un exemplu de rugăciune pentru morţi. În 2 Timotei 1, 16-18 găsim aceasta rugăciune a Apostolului Pavel: Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat…Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul.
De aici, putem face următoarele constatări: Pavel cere sa se transmită urări de sănătate unor persoane, dar, în cazul lui Onisifor, urările sunt făcute casei, familiei lui. În timp ce urările pentru diferite persoane se referă la starea prezentă (sănătate!), pentru Onisifor rugăciunea este pentru „ziua aceea”. Putem deduce de aici, că Onisifor nu mai era în această viaţă, în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce le-ar ura Pavel sănătate Priscilei, lui Acvila şi familiei lui Onisifor (4, 19), dar nu şi lui Onisifor însuşi? Fiind trecut în veşnicie, Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru el, „în ziua aceea”.
La final, părintele Nicolae Monea, în calitate de gazdă a evenimentului, a multumițit preoților prezenți pentru împreună slujire, a mulțumit bunilor credincioși prezenți, arătând că mila Dumnezeu și iubirea Sa față de oameni a făcut ca astăzi când Biserica prăznuiește tăierea capului Sfântului Ioan, aducând o mare cinstire în rândul creștinilor spre slava lui Dumnezeu, și cinstirea morților, după cum a arătat în cuvâtul predicii sale,părintele Sergiu, este spre slava lui Dumnezeu, care își arată puterea Sa, în sfinții Săi.
Așișderea, părintele Morar Ioan, prin rostul său de coorodonator de cerc misionar a mulțimit credincioșilor pentru râvna care o arată pentru Sfânta Biserică din localitatea Tăgădău, cu atât mai mult ca fiind fiul al satului, a adus mulțumire preotului paroh, care s-a ostenit pentru lucrarea duhovnicească din parohie.
Prof. Zau Raul
