Nu ar greși nimeni dacă ar numi personalitatea profesorului Mircea Buta pajiște a armoniei, paradis al acordurilor consonante, câmp de aplanare a acordurilor disonante, râu limpede și îndestulător, care vreme de câteva decenii a adăpat pământul sufletelor noastre pentru a rodi din el rugăciunea și contemplația.

După socotința noastră omenească se împlinește un an de când dascălul și muzicianul Mircea-Remus Buta s-a dus acolo unde s-a născut muzica. Primele făpturi create de Dumnezeu care au cântat au fost îngerii și tot îngerii i-au învățat pe oameni să cânte, muzica fiind o reflectare a armoniei și frumuseții cerești. Acei oameni înzestrați de Dumnezeu cu acest dar al muzicii devin intermediari între lumea noastră și lumea cerească a acordurilor divine, transmit semenilor lor o parte din armonia cerească, devin mesageri ai veșniciei. Un astfel de mesager a fost și profesorul Mircea Buta, un slujitor al muzicii, care și-a dedicat întreaga viață muzicii, muzica devenind pentru el un mod de a fi. Angajarea plenară în slujba muzicii ne-a fost arătată și prin familie: toată familia pusă sub semnul muzei Euterpe.

Muzica a fost pentru el o adevărată revelație. A pornit de la armonia și acordurile muzicale, a trecut prin Filocalie și Liturghie și a ajuns la contemplarea armoniilor dumnezeiești, transmise prin compozițiile sale de mare încărcătură mistică și duhovnicească și de un rafinament muzical rar întâlnit.

Ca și specialist a fost dedicat disciplinei numită Armonie, dar pentru a înțelege armonia muzicală trebuie să pătrunzi ființial într-o logică internă a notelor, a acordurilor stabilite între ele și a succesiunii acestora. În fond este vorba despre un domeniu arhetipal care fractează muzica în patru paliere principale: intensitate, durată, timbru și înălțime. Această fractare de tip tetradă poate fi redată sub forma unor grupări binare: monodie-omofonie/eterofonie-polifonie sau echivalență-complementaritate/polaritate-ambivalență. Fenomenul ține de o logică internă a mecanismului fractării muzicii, rezonând mereu dinspre și înapoi spre origine, de la patru spre doi și de la doi spre Unu. Această înțelegere profundă a realității a străbătut viața și activitatea profesorului Mircea Buta, realitate greu de perceput de cei în mijlocul cărora a viețuit.

A slujit catedra, cafasul și strana. În această triplă ipostază a împărtășit muzica ca pe o datorie sfântă, ca pe o slujire, ca pe un mod de elevație spirituală și duhovnicească, ca pe o cale de apropiere de dumnezeire.

La catedră a fost un pedagog desăvârșit marcând generații întregi de elevi și studenți care s-au succedat la orele și cursurile sale. Desăvârșita sa pedagogie s-a făcut vizibilă prin punctualitate, metodă de predare, intransigență, evaluare transparentă, umanism încreștinat și paternitate filocalică. A transmis discipolilor săi cunoștințe muzicale, dar și formare și educație și mai presus de toate trăire după Hristos.

În Facultatea de Teologie, unde a activat din anul 1991 și până a închis ochii,  și-a găsit pe deplin rostul și și-a înțeles menirea. A fost conștient de responsabilitatea imensă vis-a-vis de muzica bisericească locală, dar și de angrenarea tinerilor în misiunea care se putea face prin cântarea corală și pe care a făcut-o cu devotament și abnegație vreme de trei decanii. Cu nimic mai prejos decât predecesorii săi, Trifon Lugojan sau Atanasie Lipovan, Petru Bancea sau Nicolae Bâru, Valeriu Magdu, Solomon Luminosu sau Simeon Soforniu, s-a ridicat la înălțimea exigențelor și a tradiției învățământului teologic arădean, înscriindu-și pentru veșnicie un loc bine meritat în galeria profesorilor teologi arădeni.

Cafasul s-a transformat pentru el în altar, ca prelungire a catedrei. Aici profesorul și muzicianul, dirijorul și compozitorul se transfigura. Muzica era pusa întru totul în slujba lui Dumnezeu. Accentul cădea pe transmiterea melodiei și nu pe interpretarea sau nuanțele interpretative. Desigur că și acestea era importante în viziunea sa, dar ele deveneau mijloace binecuvântate de transmitere a mesajului divin prin muzică. Prin această atitudine și stare profesorul Mircea Buta și-a depășit condiția de muzician sau mai bine zis a transfigurat condiția muzicianului.

Strana a fost o dimensiune fascinată descoperită a doua parte a carierei sale, care l-a angajat totalmente în slujirea lui Dumnezeu. A „rescris” întreaga operă muzicală a marelui muzician și compozitor Trifon Lugojan, făcând-o accesibilă pentru noi, cei de astăzi. Această laborioasă muncă a fost făcută cu o înțelegere deplină a muzicii bisericești din vestul țării. A audiat diverse variante de interpretare a glasurilor și cântărilor bisericești, de la vechii cântăreți de strană, unii dintre ei discipoli direcți ai profesorului Trifon Lugojan. Studierea și înțelegerea cântării bisericești de strană din arealul Arhiepiscopiei Aradului l-a dus la descoperirea unei realități deosebite. Această muzică are o bază comună cu muzica psaltică și cea bizantină, însă dezvoltarea ei a fost impusă de cadrul istoric, cultural și social în care au trăit românii din această parte de țară. Pe de altă parte, ni se relevă principul de bază al ortodoxiei, anume, diversitate în unitate. Lucru arătat pe deplin de activitatea, scrierile și compozițiile profesorului Mircea Buta.

Dar profesorul Mircea Buta a fost și un muzicolog în adevăratul sens al cuvântului, prin studierea muzicii bisericești din vestul țării, prin compozițiile sale și prin lucrările de specialitate, studii și articole și chiar unele cursuri susținute în cadrul programului de Master al Facultății de Teologie din Arad.

După o viață astfel trăită și înțeleasă rămâne și o moștenire pe măsură. O moștenire învățământului teologic din Arad și o moștenire familiei, prin cele două fiice. Prin această moștenire profesorul Mircea Buta va trăi în conștiința generațiilor care vor urma și tot prin această moștenire va primi dreapta răsplătire de la Judecătorul cel Drept. Moștenirea trebuie înțeleasă și perpetuată! Rămâne la măsura urmașilor acest lucru.

La un an de zile de la plecare a sa în Împărăția Preasfintei Treimi putem concluziona prin cuvintele poetului latin Horațiu: „Non omnis moriar/multaque pars mei” („Nu voi muri de tot/și o parte din mine va ocoli moartea) – Horațiu, Ode III, 30, 6. Profesorul Mircea Buta nu a murit de tot. Sufletul lui și moștenirea lui au ocolit moartea, prin Hristos Cel înviat și înălțat la cer!

Protos. lect. dr. Nicolae M. Tang