Duminica a 4-a a Postului Mare e închinată cinstirii Sfântului Ioan Scărarul, dar este și întărire pe drumul urcușului duhovnicesc al perioadei postului prin pericopa evanghelică a zilei, ce ne îndeamnă la a lua aminte la lucrarea celui rău de a despărți pe om de Dumnezeu, de semeni și de suferința pe care o provoacă intenționat diavolul omului pentru al pierde – pe de-o parte; iar pe de altă parte, îndemnul de a ne întări în credință, de a-L căuta pe Hristos care ne izbăvește de cel rău și care tămăduiește orice boală și orice neputință în popor.

Toate cele amintite mai sus, au prilejuit  – potrivit unei tradiții mai vechi a parohiei Tauț – săvârșirea Tainei Sfântului Maslu de obște, adăugând strădaniei duhovnicești din vremea postului, bucuria, întărirea, mângâierea și ungerea trupeasca și sufletească aduse de cântările, rugăciunile, citirile Scripturistice și ungerea cu unt-de-lemn sfințit ale acestei Taine. Din soborul slujitor au făcut parte preoții din parohiile vecine: Pr. Achim Giani – Parohia Dud, Pr. Lucaciu Marius  – Parohia Minișel, Pr. Giurgiu Gheorghe – Parohia Nadăș și părintele paroh Pr. Bun Costel – Parohia Tauț.

Cuvântul de zidire duhovnicească a fost așezat la sufletele celor prezenți de părintele Achim Giani, adecvat momentului duhovnicesc din viața creștinilor în perioada postului, chemați fiind prin cântările Triodului, prin sobrietatea slujbelor din această perioadă și inclusiv prin îndemnul firesc al bunului creștin de a căuta mai cu precădere în vremea postului a-și analiza viața, a-și conștientiza și asuma greșeala, păcatul și – de ce să nu recunoaștem – lenea duhovnicească de a ne îngriji de rugăciune/post/milostenie. Conștientizarea căderii duhovnicești, urmată de pocăință și îndreptare re-apropie pe om de Dumnezeu, iar această apropiere aduce pacea, liniștea, bucuria, Harul în viața celui ce vine și vede ca bun este Domnul și îndelung răbdător.

Una dintre caracteristicile esențiale al urcușului duhovnicesc este pocăința, în adevăratul ei sens, acela de a conștientiza păcatul, de a îndrepta greșeala și în același timp de a cere iertare – de  a-ți plânge păcatul, și în mod firesc, decizia și determinarea de a nu repeta greșeala. Latura sufletească în actul pocăinței are în vedere trăirile/sentimentele/emoțiile adânci ale părerii de rău ca expresie a unei conștiințe vii și lucrătoare, toate acestea exteriorizându-se în lacrimile pocăinței.

Despre lacrimi ne vorbește Sfânta Scriptură, atât a Vechiului cât și a Noului Testament. Astfel, în Vechiul Testament, avem lacrimile de părere de rău lui Adam și ale Evei când au pierdut Grădina Raiului prin neascultare, lacrimile de tristețe ale lui Iacov când a crezut ca Iosif – fiul său – a fost ucis de animale, după cum ziceau ceilalți fraţi, lacrimile de bucurie ale reîntâlnirii dintre Iosif și frații săi, apoi Iosif și tatăl sau Iacov in Egipt, ș.a. . Noul Testament amintește de acest dar al lacrimilor, ca în Predica de pe munte: Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia (Mt. 5, 4). Apoi avem lacrimile de durere și de tristețe ale Martei și ale sorei sale Maria la moartea fratelui lor Lazăr, lacrimile Mântuitorului de prețuire la mormântul lui Lazăr, lacrimile femeilor mironosițe văzând pe Hristos cazând sub cruce, lacrimile Fecioarei Maria văzând pe Hristos răstignit ș. a. .

Putem adaugă la acestea, cugetările Sfinților Părinți, ce ne îndeamnă la a ne plânge păcatul, căci plânsul și lacrima reprezintă cerul ce iese din noi, ploaia ce spală și rourează sufletul, darul lui Dumnezeu pentru om ca șansă a întoarcerii și iertării. Până și tatăl din Evanghelia Duminicii a patra din post, cu lacrimi, în genunchi înaintea lui Hristos, conștient de slăbiciunea și putina credinţă Cred Doamne, ajută necredinței mele (Mc. 9, 24), cere și primește ajutor și mângâiere de la Hristos, prin tămăduirea fiului său.

În încheiere, părintele paroh Bun Costel, a mulțumit în primul rând bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit a ajunge și împlini bucuria comuniunii de rugăciune în această perioada a postului și prin săvârșirea Tainei Sfântului Maslu, preoților slujitori, apoi bunilor credincioși ce, împlinind parcă îndemnul Mântuitorului din Evanghelia zilei Aduceți-l la Mine! (Mc. 9, 19), au adus fie în persoană pe cei dragi și în suferință, fie purtând-i în suflet și pomenindu-i pe cei bolnavi, și, nu în ultimul rând, a mulțumit tuturor celor care s-au nevoit cu buna rânduiala a împlinirii celor trebuitoare pentru acest moment.

Pr. Lucaciu Ionuț Marius