† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Toate sărbătorile creştine sunt prilejuri de mare bucurie, aşa cum simt toţi cei ce le ţin cu evlavie. Angajând mai ales pe cei mai mici sau pe tineri care au viaţa înainte, Crăciunul este sărbătorit cu o bucurie la o treaptă deosebită. Este aceea care în sufletele tuturor stăruie permanent, constituind, parcă, măsura intensităţii multora sau puţinelor bucurii pe care viaţa personală şi colectivă le presară în curgerea obişnuită. Aceasta pentru că bucuria Crăciunului are un fior religios, ce ajută fiecăruiasă perceapă tăria propriei credincioşii faţă de învăţătura şi viaţa creştină.Cei din vechime întreţineau permanent această stare de bucurie la toată înălţimea ei prin urările la momente festive şi nu mai puţin ca formulă de salutare. De fapt, bucuria se exprimă nu numai prin cuvinte, ci şi prin gest, ţinută sau însăşi expresia chipului.  Anturajul, ca dealtfel mediul chiar, dă nuanţă potrivită stării sufleteşti. E de-ajuns ca la răstimpuri, cu sau fără nostalgie, să revină în amintire Crăciunul, poate în mod ideal, cu peisajul de iarnă şi colindul prin nămeţi la gazde binevoitoare, în lumina înserării cu ivirea astrelor ce străjuiesc bisericuţe sau gospodării modeste, în aşteptarea sublimă a lui Moş Crăciun, oglindind moşteniri ancestrale, pentru ca fiinţa întreagă să fie mişcată de ceea ce este mai presus de ea. Viziunea se întregeşte cu icoana evenimentelor biblice şi care se îmbie nu doar pentru memorie, ci ca retrăire a lor de către toţi cei în sărbătoare.O astfel de bucurie se transmite din generaţii şi de la o persoană la alta, angajând şi pe cei care, din diferite pricini, nu pot dovedi sensibilitatea cerută. Ori, Naşterea Domnului, prin ceea ce înseamnă ca renaştere a omenirii şi înnoire a lumii, îndreaptă totul spre desăvârşire. Dincolo de greutăţile de orice fel, se afirmă bucuria împlinirii adevăratelor năzuinţe ale omului, chemat să pună în lumină minunea creaţiei şi a vieţii.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Bucuria se defineşte în mod obişnuit ca o stare de satisfacţie morală, proprie conştiinţelor adevărate, generând sentimentele de certitudine pentru făptuirea sau împlinirea datoriei; mulţumire sufletească vie în faţa realităţii, pricinuită de un eveniment fericit ori de o lucrare jertfelnică. Cuvântul ca atare e folosit de multe ori cu diferite sensuri şi pe variate planuri de existenţă[1]. Este, de pildă, şi  o bucurie falsă, aceea a celui răutăcios la necazul celui bun[2].  Adevărata bucurie este cea de la Dumnezeu, ca har sau dar de sus şi roadă a Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel zice: “Trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului ; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi, iar de vă purtaţi în duhul, nu sunteţi sub Lege… Iar roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă –răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege”[3]. Însăşi “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”[4], adaugă acelaşi apostol într-alt loc. O astfel de bucurie, cultivată prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu rostit de Biserică, devine una a credinţei în cei credincioşi, cum afirmă Cartea Faptelor Apostolilor[5]. Autorul acesteia, Sfântul Luca, mai precizează şi în Evanghelia sa : “S-au întors cei şaptezeci (şi doi) cu bucurie, zicând: Doamne, şi demonii ni se supun în numele Tău. Şi le-a zis: am văzut pe Satana ca un fulger căzând din cer. Iată, v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă va vătăma. Dar nu vă bucuraţi de aceasta, că duhurile vi se pleacă, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri. În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi de cei pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Aşa Părinte, căci aşa a fost înaintea Ta, bunăvoinţa Ta.”[6] În rugăciunea arhierească, Domnul, în grija faţă de învăţăceii Săi, cere ca aceştia să fie păziţi în numele Părintelui ceresc, adăugând următoarele: “Acum vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.”[7] Prin cuvântul ce aşază firea noastră deasupra celorlalte fiinţe sau lucruri, ne împărtăşim bucuriile, ca şi necazurile, găsind în mijlocul de comunicare siguranţa aceloraşi simţăminte, raţiuni sau doriri, aşa cum lămurit arată şi unul dintre marii teologi români. El precizează că „Nevoia unora de alţii şi prezenţa lui Dumnezeu în obligaţia simţită de oameni de a-şi satisface reciproc această nevoie, se trăieşte nu numai în ajutorul ce şi-l dau prin sfătuire, încurajare, mângâiere şi faptă de ajutorare, ci şi în orice comunicare afectuoasă în general… Omul îşi comunică prin cuvânt nu numai gândurile, ci şi  bucuriile şi durerile. Sau chiar în comunicarea gândurilor e o bucurie şi, uneori, o durere pe care şi-o alină prin aceasta. Bucuria comunicată prin cuvânt se măreşte, căci face să se adauge la ea bucuria celui căruia i se comunică. Durerea comunicată prin cuvânt se micşorează, căci povara ei e preluată de altul, sau e relativizată de acela… Prin cuvânt se comunică unul altuia, dar bucuria lor este că în această comunicare fiecare îl simte pe celălalt ca deosebit. În comunicarea durerilor prin cuvânt şi în participarea la ele prin cuvânt, fiecare întăreşte umanitatea celuilalt şi şi-o întăreşte, în acelaşi timp, pe a sa proprie”.[8] Natura înconjurătoare însăşi se împărtăşeşte din această lucrare, cum vrea să arate pilda semănătorului, în care acesta este Însuşi Dumnezeu, iar sămânţa cuvântul Său, care este primită cu bucurie în locul unde e aruncată, dar încolţeşte doar în pământul bun sau roditor.[9] Dacă bucuria aduce în suflete cuvântul lui Dumnezeu, cu cât mai mult Însuşi Fiul sau Cuvântul Veşnic, prin întruparea Sa! Neascultarea cuvântului a adus omului tristeţea căderii, iar comuniunea cu Însuşi Cuvântul întrupat redă marea bucurie pe care o exprimă în felul propriu fiecare parte a creaţiei. Întruparea e vestită şi pregătită într-o atmosferă de bucurie, precum arată şi textul biblic privind Bunavestire prin cuvintele Arhanghelului Gavriil către Sfânta Fecioară, adică: “Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Bunecuvântată eşti tu între femei”; [10]precum şi ale rudei sale Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi anume: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat cu bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu de Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”[11]. Apoi, odată cu naşterea Pruncului, îngerul Domnului a zis păstorilor din ţinutul Betleemului: “Nu vă temeţi. Căci, iată vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David!”[12] Tot aşa şi magii de la răsărit, în căutarea Celui ce S-a născut, “văzând steaua s-au bucurat cu bucurie mare”[13]. Ori, cât de mare poate fi bucuria de a vedea viaţa înmugurind sub pronia divină, însuşi evanghelistul a consemnat prin cele deja arătate cu privire la ocrotirea fraţilor mai mici. Sfânta Tradiţie, prin scrierile Părinţilor Bisericii, dă la fel mărturie, despre bucuria generală produsă de evenimentul ce a îndreptat rostul lumii.Dintre ei, Sfântul Ioan Gură de Aur în Cuvântul la Naşterea Domnului se exprimă astfel: “Să ne bucurăm deci şi să ne veselim. Căci dacă Ioan, fiind în pântecele mamei, când a intrat Maria la Elisabeta, a săltat, cu atât mai mult noi trebuie să săltăm şi să ne bucurăm, când nu vedem pe Maria, ci pe Însuşi Mântuitorul nostru astăzi născut şi să ne minunăm şi să ne spăimântăm de măreţia întrupării, care depăşeşte orice înţelegere”[14]. Încă şi imnografia într-un mod ales redă bucuria zilei când intonează: “Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, propovăduind taina ce este de faţă”… sau la fel: “Să se bucure cerul, să se veselească pământul!”[15]Cele mai cunoscute mărturii în acest sens le dau şi colindele din care amintim următoarele versuri: “Astăzi S-a născut Hristos/ Mesia chip luminos,/Lăudaţi şi cantaţi / Şi vă bucuraţi!”sau în contextul magilor: “luând fiecare/bucurie mare, care bucurie/şi aici să fie”. Tot aşa “Veniţi astăzi credincioşii să săltăm/De Naşterea lui Hristossă ne bucurăm”[16]. De menţionat şi rânduiala Acatistelor, ca imne ale bucuriei, în care Mântuitorul este numit “Izvorul bucuriei”, iar Maica Domnului “Bucuria tuturor celor necăjiţi”[17].Să nu se uite că, una dintre cele mai apreciate creaţii ale muzicii simfonice se intitulează “Oda bucuriei”[18], ce aminteşte mesajul ceresc de pace şi bunăvoire între oameni.

Dreptmăritori creştini şi creştine,

În Duminica primă a postului pregătitor al praznicului ce îl petrecem, Pastorala semnată de Preafericitul Părinte Daniel, împreună cu toţi Ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a pus la inima clerului şi poporului dreptcredincios recomandările privind Anul Omagial al Tainei Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română, răspunsul întregii eparhii arădene constituindu-se în donaţii ce în ziua de prăznuire vreau să fie asemenea darurilor magilor de odinioară aduse Familiei sfinte pentru cele trebuincioase. Nu întrelăsăm şi răspunsul dat la chemarea permanentă privind obolul bisericesc şi patriotic pentru înălţarea Catedralei Mântuirii Neamului. Drept aceea mulţumim tuturor miluitorilor făcând rugăciune pentru răsplătirea lor cerească. Creştineşte este a purta grijă oricui ar avea nevoie, cu precădere celor bolnavi. În lume mai sunt de înfruntat necazuri şi nevoi şi mulţi sunt cei ce le depășesc. Cuvintele Domnului le sunt încurajatoare: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”.[19] Cel credincios trebuie să dobândească tăria de a se  bucura în încercări, cum spune Sfânta Scriptură: “Întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”[20]. De fapt Fericirile se încheie cu cuvintele“Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri”[21]. Întru bucurie sfântă împărtăşim toate urările de praznic ca acesta să aducă peste toţi binecuvântarea cerească a Sfintei Treimi, a Tatătul şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

† T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr.2100/2012, având titlul “BUCURIA CRĂCIUNULUI” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

---

[1] Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, pp. 65 şi 84; Dicţionarul explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1975, p. 101; Dicţionar de etică pentru tineret, Bucureşti, 1969, p. 60;

[2] Psalmul 34, 26;

[3] Galateni, 5, 17-18, 22-23;

[4] Rom. 14, 17-18;

[5] 13, 52;

[6] Luca, 10, 17 – 21;

[7] Ioan, 17, 11 – 13

[8] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 100 – 103;

[9] Luca, 8, 13;

[10] Luca, 1, 28;

[11] Luca, 1, 42 – 48;

[12] Luca, 2, 10 – 11;

[13] Matei, 2, 10;

[14]Cf. Luca 1,44; Cuvântări la Praznice împărăteşti, în Izvoarele Ortodoxiei, vol V, p. 1

[15] Vecernia Naşterii Domnului, stihira 1; Utrenia, Sedealna;

[16] Astăzi s-a născut Hristos, Steaua sus răsare şi Veniţi astăzi, în Rugăciuni şi învăţături de credinţă ortodoxă, Arad, 1987, pp. 358, 360 şi 362;

[17] Acatistul Sfintei Învieri, Icos 3,3 şi Acatistul Maicii Domnului, lcos 1, 13;

[18] Dicţionar enciclopedic român, Bucureşti, 1975, vol. I, p. 328;

[19]Ioan, 16, 33;

[20] I Petru, 4, 13;

[21] Matei, 5, 12;

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

 

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

 

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

A ajuns iarăși vremea marilor praznice creștine, dând și prilej de cugetare adâncă, la sfârșit și început de an, asupra celor întâmplate cu mai mult sau mai puțin bine, având pentru viitor nădejdea sporirii a ceea ce este de folos spre mântuire. Credinciosul găsește astfel prilej de reculegere și rugăciune, pe cărarea spre Împărăția lui Dumnezeu, cum ne-ar învăța un cunoscut duhovnic[1]. Sărbătoarea Întrupării Domnului arată aceasta în mod deosebit prin mesajul cerului către pământ ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[2] Priveliștea lumii vrea să contureze imaginea împărăției cerești prin toate frumusețile naturale și podoabele create de înzestrarea oamenilor și munca lor, fără însă a putea întrece prototipul, întrucât trebuie simțită și legătura pe care o poate face doar încorporarea la viața însăși a tot ceea ce reprezintă creația și planul lui Dumnezeu. Puține bucurii sunt asemenea celor pe care le dă praznicul Nașterii Domnului, întrucât peste cele materiale se aștern cele spirituale. După cum zice Apostolul neamurilor “Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt”[3]. Ea nu este un cuvânt searbăd, ci o forță lucrătoare prin energiile spirituale de sus, căci “nu stă în cuvânt, ci în putere,” cum adaugă același autor inspirat[4]. Dincolo de bucuria ce umple sufletul pentru cele pământești, este cea pentru cele cerești, adică strădaniile spre bine ale vieții duhovnicești. Mântuitorul Însuși, “fiind întrebat de farisei când va veni Împărăția lui Dumnezeu le-a răspuns și a zis: Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Și nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”[5]. Un mare om de cultură afirma următoarele: “Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: cerul. Există şi un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc.”[6] Puterile sufletești sunt cele prin care pământul câștigă cerul. Stăruie în conștiință tot cuvintele Mântuitorului: “Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, împărăția cerurilor se ia prin stăruință și cei ce se silesc pun mâna pe ea”[7]. În întâmpinarea strădaniilor omenești de a conlucra cu harul dumnezeiesc, vine Domnul Însuși; iar sărbătoarea de azi concretizează faptul afirmat constant de părinții Bisericii că Dumnezeu s-a făcut om pentru a-l îndumnezei pe acesta[8]. Năzuința tuturor este aceea de a ajunge la porțile împărăției, nutrind certitudinea exprimată prin cuvintele apostolului “că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.”[9] Voința, având adevărata libertate în mișcarea mereu spre bine și ferindu-se de ispita răutății, stăruie, potrivit rugăciunii domnești, astfel: “vie împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ.”[10] Creștinul se străduiește spre lucrare de înnoire neîncetată, mai ales în zilele Crăciunului, retrăind cu cei mai mici o întreagă istorie biblică, cu luare aminte la textul sacru: “În ceasul acela s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor, și a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor. Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește…”[11]

 

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

 

Împărăția cerurilor este chipul înțelegerii stăpânirii lui Dumnezeu în cer și pe pământ, peste îngeri și oameni și întregul univers.  Cu acest gând și-au început propovăduirea atât Sfântul Ioan Botezătorul, cât și Domnul nostru Iisus Hristos: “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor.”[12] Era în aceasta o chemare la înnoirea lumii, la statornicirea împărăției lui Dumnezeu pe pământ precum este și în cer, așa cum a învățat Domnul.[13] Într-adevăr, s-ar putea tălmăci acestea tot prin cuvintele Sfintei Scripturi: “…Știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm, dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă. Ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte…”[14] Oricum, apropierea împărăției cerești de cea pământească este o dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de om, coroana creației Sale. Ea cere apropierea omului de Dumnezeu, lucrare la care îndeamnă și apostolul “Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi… Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța.”[15] Apropierea arată și o înaintare sau venire, și o ajungere la o țintă. Un semn al lucrării împărăției, după cuvântul Domnului, sunt minunile săvârșite de El și de apostoli. Bunăoară zice Domnul: “Dacă Eu cu duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi împărăția lui Dumnezeu… Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”[16] Împărăția lui Dumnezeu este scopul final al chemării și alegerii, căci toți fiii împărăției sunt mai întâi chemați, iar apoi aleși, după cum arată parabola nunții fiului de împărat.[17] Și sfântul apostol Petru sfătuiește: “Pentru aceea, fraților, siliți-vă cu atât mai vârtos să faceți chemarea și alegerea voastră, căci, făcând acestea, nu veți greși niciodată. Că așa vi se va da cu bogăție intrarea în veșnica împărăție a Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos;”[18] iar sfântul apostol Pavel numește aceeași împărăție “a lui Hristos și a lui Dumnezeu.”[19] Ea este un dar al lui Dumnezeu dat de sus, ca urmare a jertfei lui  Hristos Domnul, ca și dreptatea sau mântuirea. El o dă cui voiește, mai ales celor care fac roadele ei și o ia de la cei ce nu o merită, cum învață pilda lucrătorilor viei.[20]Împărăția de aici este temporară, având un început și un sfârșit, încheindu-și existența cu a doua venire a Domnului Hristos la sfârșitul veacului, când va veni întru slavă, Împărat și Judecător al viilor și al morților. Cea a cerurilor, după cum mărturisim și în simbolul credinței “nu va avea sfârșit,” fiind a luminii și a slavei veșnice și în care Dumnezeu le este tuturor toate, precum proorocește  Apocalipsa Sfântului Ioan pentru cei scriși în Cartea vieții Mielului.[21]Mântuitorul a fost trimis în lume ca să întemeieze împărăția Lui, ce corespunde cu întemeierea Bisericii Sale pe care nici porțile iadului, adică puterile răului, nu o vor birui.[22] Și numai ucenicii Domnului au cheile împărăției cerurilor.[23]Părintele Dumitru Stăniloae precizează că “Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat pregătește pe oameni pentru împărăția cerurilor prin cuvântul și pilda vieții Sale unificatoare. Dar El ne pregătește și mai mult pentru această Împărăție a unității desăvârșite a iubirii, prin pătimirea Sa curată cu trupul pentru noi. Căci și aceasta are o funcție unificatoare prin ridicarea oamenilor din egoismul despărțitor.”[24] Împăratul este Dumnezeu, fiind numit “fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurire și locuiește întru lumină neapropiată; pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; a Căruia este cinstea și puterea veșnică! Amin.”[25]Mântuitorul este împăratul care vine în numele Domnului;[26] iar Sfântul Duh, cum invocă rugăciunea, este Împăratul ceresc. Imnografia bisericească încă glăsuiește așa: “Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a viețuit. Că din Fecioară curată trup luând, și dintr-însa ieșind cu luarea, Unul este Fiul, îndoit în fire, dar nu în fețe. Pentru aceasta, pe Acesta binevestindu-l Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, cu adevărat mărturisim pe Hristos, Dumnezeul nostru.”[27] Și colindele adaugă versuri privind împărăția ca și cele despre: Cei trei crai de la răsărit//Care cu steaua-au călătorit//Pruncului s-au închinat// Ca unui mare-mpărat.

 

Dreptmăritori creştini şi creştine,

 

Anul ce se sfârșește încheie șirul manifestărilor închinate Sfinților Împărați de Dumnezeu încoronați și întocmai cu Apostolii Constantin și Elena în Biserica Ortodoxă Română. După cum se știe, Arhiepiscopia Aradului, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a bucurat de pelerinajul cu sfintele lor moaște la Catedrala eparhială în zilele de nouă, zece și unsprezece ale lunii decembrie, credincioșii întâmpinând astfel sfintele sărbători spre toată împlinirea de folos personal și colectiv. Obștea întreagă având mijlocirea lor, s-a întărit pe întreg parcursul anului în dreapta credință și în dragostea creștină. Sesiuni solemne ale Sfântului Sinod și ale diferitelor foruri sau unități bisericești și laice, evenimente ca târnosiri și hramuri de biserici, pelerinaje și alte acte ale evlaviei creștine, întregesc mărturia cultului sfinților în inima poporului. Din toate cele urmate se înțelege că, împărăția lui Dumnezeu se zidește începând de la împărăția lumii cu pietrele virtuților dreptății, dragostei și păcii. Mesajul Crăciunului este cel al slăvirii lui Dumnezeu prin bunăvoirea între oameni. Sensul comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii a pecetluit mereu și oriunde mesajul libertății adevărate. Aceasta, odată garantată în împărăția pământească, s-a afirmat hotărât, preceptele creștine fiind puse în valoare de către întreaga societate. S-au așezat astfel temeliile legăturii dorite între Biserică și Stat, în așa fel ca împărăția lumii să fie o pregătire a celei de dincolo de lume. Îmbunătățirea legislației rigide a antichității, decretarea egalității între oameni în vechea  epocă a robiei, cinstirea familiei într-o lume ce doar cu anevoie o dădea, organizarea unei asistențe sociale eficace într-un timp în care oropsiții sorții nu aveau un statut mulțumitor, iar dreptul de viață era în mâna celor puternici, sunt contribuții creștine la dezvoltarea civilizației universale. Desigur că și alte împărății ale lumii, în afara celei romane, au înscris o treaptă înaintată de civilizație ce visa și la un salvator care să asigure ordinea generală. Primele trei veacuri ale creștinismului au dat mărturia despre tăria sa, necesară înnoirii vieții întregii lumi. Venirea Mântuitorului este garanția dobândirii noii împărății. Este de trebuință ca ținuta creștină să dea imaginea a ceea ce lumea așteaptă de la fiii Bisericii. O veche lucrare patristică, adică de literatură creștină, consemnează  astfel purtarea creștinilor: “Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locuitori ai cerului…”[28]. Cerul pe pământ și pământul în cer, rămâne ca o dorință permanentă a sufletului omenesc. Ea se realizează prin dragostea între toți oamenii care își urează reciproc, mai ales de praznicul Nașterii Domnului, tot binele cu împlinirea și mulțumirea tuturor și spre slava lui Dumnezeu Tatăl și Fiul și Sfântul Duh, Amin.

 

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

A R H I E P I S C O P  al ARADULUI

 

 

 

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 2670 / 2013, având titlul „Apropierea Împărăției Cerurilor” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

 

---

[1] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Deva, 2006, p.9;

[2] Luca 2, 14;

[3] Romani, 14, 17;

[4] I Corinteni, 4, 20; cf. Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, București, 1984, p. 231 – 233;

[5] Luca 17, 20 -21;

[6] V. Hugo, Mizerabilii, trad. Lucia Demetrius, Ed.I 1-3, vol. I, p.264; Idem, Cugetări, București, p. 152 (1100);

[7] Matei, 11, 12;

[8] Cf. Sf. Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului și despre arătarea Lui nouă, prin trup, în Scrieri, partea I, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. XV, trad. Pr. D. Stăniloae, București, 1987, C. LIV, p. 151;

[9] I Tim. 2, 3-4;

[10] Matei, 6, 10;

[11] Matei, 18, 1-5;

[12] Matei, 3, 2; 4, 17;

[13] Cf. Pr. I. Mircea, Idem;

[14] Rom. 13, 11 -14;

[15] Iacob, 4, 8-10;

[16] Matei, 12, 28;

[17] Cf. Matei, 22, 14;

[18] 2 Petru, 1, 10-11;

[19] Efeseni, 5, 5;

[20] Cf. Matei, 21, 43; a se vedea și Pr. I. Mircea, o.c., Idem;

[21] 21, 23; 22, 5;

[22] Matei, 16, 18;

[23] Matei, 16, 18-19;

[24] Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 345;

[25] I Tim. 6, 15-16;

[26] Luca, 19, 38;

[27] Slava…Și acum, Dogmatica Vecerniei glas VIII

[28] Epistola către Diognet, în Scrierile Părinților Apostolici, col. Părinți și Scriitori Bisericești, vol. I, trad. Pr. D. Fecioru, București, 1979, cap. V, 8 -9, p. 340;