Preafericite Părinte Patriarh,

Înalţipreasfinţiţi Arhiepiscopi şi Mitropoliţi,

Înalţipreasfinţiţi Arhiepiscopi,

Preasfinţiţi Episcopi, Episcopi Vicari şi Arhierei Vicari,

Onorate Autorităţi,

Stimaţi reprezentanţi ai instituţiilor, inteprinderilor şi unităţilor locale,

Iubiţi oaspeţi, credincioşi şi credincioase,

Este o zi de praznic, ajun de sărbători religioase şi naţionale, când fiinţa noastră se simte înălţată. Fiecare participant încearcă în chip firesc emoţii de diferite intensităţi, simţind laolaltă cu toţii că este o sărbătoare a Bisericii, ca şi a ţării, a întregului popor dreptcredincios, înscriindu-se cu precădere în cronica locului acestei cetăţi sub ocrotire cerească. Târnosirea în anul trecut pe această vreme a noii catedrale arădene, de către însuşi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de ierarhi, preoţi şi credincioşi în cugetul nostru primeşte şi înţelesul de preludiu al actului ce se împlineşte acum. Ţinutul azi definit ca judeţul Arad, amintind viaţa cetăţii dacice Ziridava, vatră a etnogenezei noastre, prin însăşi alcătuirea sa cu aproape toate formele de relief,cu pământuri şi ape binecuvântate a înlesnit de timpuriu propăşirea multiplelor planuri ale activităţii umane după norme generale, continentale şi mondiale. După cum confirmă monografia episcopiei, teritoriul pe care avea să se întemeieze Eparhia Aradului la începutul secolului al XVIII-lea, prin strămutarea aici a vechilor episcopii a Ienopolei şi a Lipovei, apare ca o arie largă de interferenţe şi ca o verigă de legătură între marile provincii istorice, Transilvania, Banat şi Crişana. Această aşezare a făcut ca Aradul să devină de timpuriu un centru cultural şi economic de seamă şi totodată o fortăreaţă a vieţii bisericeşti ortodoxe. Cercetările înterprinse îndeosebi în zilele noastre au scos la iveală faptul că aici sunt reprezentate toate epocile de dezvoltare ale societăţii omeneşti ceea ce denotă că a existat o neîntreruptă continuitate de viaţă civilizată. Cu privire la ştirile despre viaţa creştină în epoca etnogenezei poporului român, conchidem ca şi pentru alte părţi ale pământului nostru că procesul de formare a mers mână în mână cu răspândirea credinţei creştine. Când acest proces este considerat încheiat, apare şi misionarismul ortodox concretizat în ridicare de biserici, mănăstiri, în general a unei vieţi creştine înfloritoare. Lucrurile se vor desfăşura pe măsura vremurilor, încă de la începutul mileniului al II-lea, când românii ortodocşi din părţile bănăţene şi crişene vor avea de înfruntat apăsări atât pe plan social-economic cât şi pe plan religios, resimţindu-se şi frământările confesionale în condiţii istorice mereu schimbate prin confruntările unor mari imperii. În secolul al XVI-lea se ivesc episcopiile de Ineu-Ienopole şi Lipova cu residare la nevoie şi în alte cetăţi din zonă. Nu trebuie uitată Mănăstirea Hodoş-Bodrog, una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din regiune, astestată pentru prima oară într-un act regesc din 1177. Tot aşa şi vechile biserici din Hălmagiu, ctitorie a voievodului Moga şi cea din Dezna, ambele din veacul al XIV-lea. În anul 1690, curtea de la Viena, odată cu privilegiile ilirice, garantează libertatea cultului, autonomia bisericească, întru câtva şi pe cea civilă şi altele. În 1702, terminându-se noua cetate a Aradului, se întregeşte cadrul care creează premizele unei mai bune administraţii bisericeşti. Statul şi populaţia ortodoxă se declară pentru fixarea sediului episcopal la Arad. Episcopul Isaia Diacovici, deşi mereu călător, pentru a aduna pe ortodocşii indiferent de neam din Banatul timişean şi Crişana a dat dovadă de o deosebită sârguinţă pentru achiziţionarea celor necesare unei funcţionări la nivelul dorit. La 15 aprilie 1706, harnicul ierarh a obţinut aprobarea imperială pentru proprietatea ce a agonisit-o. Această confirmare este îndeobşte considerată ca act de recunoaştere legală a Episcopiei Aradului, inaugurându-i existenţa după toate rânduielile vremii. Au urmat ani de propăşire nescutiţi însă şi de încercări, ca de pildă două tentative de desfiinţare şi tot atâtea de prelungire la nesfârşit a vacanţelor episcopale. Zorii istoriei moderne şi contemporane anunţaţi în Ţara Românească prin Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, îşi găseau luptători neînfricaţi pentru afirmarea tuturor provinciilor româneşti, ca de pildă Moise Nicoară, trezind conştiinţa necesităţii de a întemeia o ierarhie naţională, astfel însuşi Mitropolitul Ştefan Stratimirovici prezidând Sinodul Sârb, completând episcopiile vacante din împărăţie, a numit la Arad pe românul Nestor Ioanovici care şi-a ocupat scaunul în 1829. După independenţa bisericească definitivă sub mitropolitul transilvan Andrei Şaguna la 1864, Episcopia Aradului a contribuit tot mai mult la realizarea idealului naţional ca acela al Statului Naţional Român prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Tot acum, din parohiile de sub jurisdicţia sa înzestrează noile episcopii de la Timişoara şi Oradea. Pe tot parcursul funcţionării sale, a fost prezentă pe diferitele planuri ale vieţii obşteşti îndeosebi pe cel cultural. A înfiinţat şcoli confesionale şi superioare. E de ajuns în acest sens de menţionat Preparandia ca şi Institutul Teologic devenit mai apoi Academie, moştenită de Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii arădene pentru care a militat cu multă însufleţire. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, cu data de 1 Aprilie 1949, judeţul Hunedoara a trecut de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Sibiului la Eparhia Aradului pentru un răstimp de 60 de ani, cele două judeţe înscriind o propăşire uniformă. De mâine, 29 noiembrie 2009, hunedorenii dobândesc propria episcopie, arădenii urându-le în rugăciune către Bunul Dumnezeu, spor de roade duhovniceşti, spre îmbogăţirea continuă a zestrei la care au lucrat în comuniune frăţească. Actul de acum ne îngăduim să-l socotim şi ca o recunoaştere a vredniciei înaintaşilor. Episcopatul arădean a fost totdeauna alături de popor căutând a răspunde întocmai exigenţelor misiunii ce-i revenea. Parte din titularii scaunului vlădicesc arădean au fost promovaţi tocmai datorită acestui fapt la mai înalte slujiri, cel mai adesea ca mitropoliţi în aproapele centrele Patriarhiei Române – Iaşi, Sibiu, Craiova, Timişoara şi chiar la demnitatea patriarhală, atât la Bucureşti cât şi la Belgrad. S-au numărat de asemenea între fruntaşii participanţilor la marile evenimente ale patriei ca de exemplu la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Au fost membri ai Academiei Române şi laureaţii altor instituţii fundamentale ale ţării. Rămân înscrişi ca şi ctitori de sfinte locaşuri, edificii sau instituţii de pe întreg cuprinsul eparhiei. De altfel am putea conchide ca au reprezentat însăşi vocaţia locului. În conştiinţa tuturor, Episcopia Aradului rămâne pentru spiritualitatea românească o strajă încercată la hotarul de apus al ţării şi o călăuză vrednică de urmat în tot ceea ce a punctat învăţătura, cultul şi trăirea ortodoxă pe meleagurile dintre Mureş şi Crişuri. Într-un fel, datele aniversare din agenda episcopiei pentru acest an se referă la principalele evenimente amintite acum doar în treacăt sau foarte pe scurt. Ele evidenţiază odată mai mult aportul Bisericii la viaţa societăţii, iar cele făptuite aci se conjugă cu cele ale întregului pământ românesc. Bunăoară, momentul de astăzi îngemănându-se cu cel al înfiinţării Episcopiei Devei şi Hunedoarei are loc în ajunul pomenirii Sfântului Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la apostolat şi creştinătorul strămoşilor noştri şi ocrotitorul României. De asemenea, în pragul marii noastre sărbători naţionale. Şi aceasta la împlinirea anului de la târnosirea catedralei în care ne aflăm, act împlinit de către însuşi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, la încheierea celui dintâi an al arhipăstoririi sale ca Patriarh al ţării. Acum în acelaşi sfânt lăcaş cu hramul Sfintei Treimi, tot Preafericirea Sa patronează un eveniment providenţial în cel de-al treilea an de arhipăstorire. Este şi anul în care se împlinesc pentru cetatea Aradului 9 decenii de administraţie românească şi învăţământ românesc. Se împlinesc apoi 145 de ani de la independenţa bisericească a românilor ardeleni şi 180 de la înscăunarea primului episcop român la Arad. Reamintim şi cei 303 ani de la fiinţarea episcopiei arădene. Cer îngăduinţa a menţiona cu smerenia cuvenită că tocmai în aceste zile se împlinesc şi 25 de ani de la înscăunarea a celui care se bucură astăzi în chip deosebit de grija părintească a Preafericirii Voastre, de atenţia Înaltpreasfinţiilor şi Preasfinţiilor Voastre, ca şi a întregii asistenţe. Cu un sfert de veac în urmă, se încredinţa toiagul arhipăstoresc celui de-al 24-lea vlădică al eparhiei şi al 14-lea din şirul episcopilor români început în 1829. În acest cadru, îmi stăruie înaintea ochilor sufleteşti icoana din cartea Apocalipsei, a celor 24 de bătrâni îngenunchiaţi înaintea Mielului lui Dumnezeu purtând în mâini vasele de aur cu tămâie care în viziunea ucenicului iubit al Mântuitorului, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, închipuia rugăciunea sfinţilor (conf. 5,8). Numărul acesta fiind îndoitul celui al apostolilor a căror succesiune o au episcopii creştinătăţii face trimitere la analogii grăitoare. Ierarhi, preoţi şi credincioşi, preţ de veacuri au înălţat aici doxologii, laude, mulţumiri şi cereri către Atotmilostivul Dumnezeu pentru toţi şi toate. Aflăm aici un lăsământ pe mai departe a le urma pildă în rugă şi trăire creştină, împlinirea aceasta nădăjduindu-o prin mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor celor prezenţi în frunte cu Preafericirea Voastră. Drept aceea, Vă rog Preafericite Părinte Patriarh să-mi îngăduiţi a Vă exprima întreaga gratitudine pentru tot ceea ce aţi făcut spre cinstirea şi folosul Eparhiei Aradului, de mai multă vreme, iar acum prin înălţarea în rangul eclesiastic, după ce cu un an înainte aţi binecuvântat altarul la care s-a slujit Sfânta Liturghie. Însoţim mulţumirea întregului cler şi popor cu asigurarea ascultării fieşti şi cu cele mai alese doriri de sănătate, viaţă îndelungată şi măreţe făptuiri spre propăşirea Bisericii strămoşeşti şi Patriei dragi. Cu adâncul regret de a nu-l avea în mijlocul nostru decât spiritual, simt ca datorie să fac smerită plecăciune Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, sub îndrumarea căruia sunt de aproape jumătate de secol, din care în slujirea arhierească de 33 de ani, număr ce aminteşte durata vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care după cuvântul Sfintei Scripturi este ieri, azi şi în veci acelaşi, Arhiereul veacului (Evrei 6,20, 13,8). Respectuoase mulţumiri Înaltpreasfinţiilor şi Preasfinţiilor Voastre, pentru preţuirea arătată mereu, ca şi pentru osteneala participării la această zi de prăznuire. În aceeiaşi măsură şi onoratelor autorităţi, reprezentând Preşedenţia ţării, Guvernul şi Parlamentul, Ministerul Culturii şi Cultelor, împreună cu Secretariatul de Stat pentru Culte, Domnului Ministru şi Domnului Secretar de Stat. La loc de cinste socotim Prefectura, Consiliul Judeţean şi Primăria Municipiului Arad, comandanţii armatei şi formaţiile de ordine publică, conducătorii instituţiilor şi unităţilor locale, precum şi pe toţi cei de faţă sau pe cei ce care pentru binecuvântate pricini nu sunt cu noi. Nu în cele din urmă, pomenim pe cei ce din pricina slăbiciunii noastre în faţa încărcăturii emoţionale a momentului nu i-am putut cuprinde în gând, doar în rugăciunea fierbinte către Bunul Dumnezeu, să-i învrednicească răsplătirii Sale cereşti. Iar ca încununare a praznicului să-I mulţumim Domnului pentru această clipă înălţătoare de care ne-a făcut vrednici.

 

+ T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din anul în curs, Episcopiile ce au însumat peste 300 de ani de existenţă au fost înălţate la rangul de arhiepiscopii. Între acestea, se numără şi Episcopia Aradului, care a luat fiinţă prin mutarea scaunului episcopal de la Ineu (Ienopole) în cetatea arădeană în anul 1706, înscriind o existenţă continuă până astăzi. La început sub ierarhia ce răspundea de toţi credincioşii ortodocşi indiferent de etnie, din 1829 a înscris numai vlădici români. Independenţa ierarhică s-a desărvârşit în anul 1864, Episcopia Aradului fiind înglobată în Mitropolia Ardealului, cu sediul la Sibiu. Jurisdicţia ei s-a întins peste Banatul timişean şi Crişana, în plus peste hotarul de Vest al ţării, după stăpânirea habsburgică ştiută. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, la care înfăptuire toate instituţiile arădene au avut un rol deosebit, ţinând seama că aci rezidau şi corifeii actului menţionat, între care Vasile Goldiş, secundat de Episcopul de atunci, Ioan Ignatie Pap, din parohiile de sub jurisdicţia sa s-au constituit noile episcopii de la Timişoara şi Oradea iar recent de la Jula. Pe tot parcursul funcţionării sale, a fost prezentă pe diferitele planuri ale vieţii obşteşti îndeosebi pe cel cultural. A înfiinţat şcoli confesionale şi superioare. E de ajuns în acest sens de menţionat Preparandia, adică şcoala normală de învăţători mai apoi şi de preoţi, ca şi Institutul Teologic devenit mai apoi Academie, moştenită de Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii arădene pentru care a militat cu multă însufleţire. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, cu data de 1 Aprilie 1949, judeţul Hunedoara a trecut de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Sibiului la Eparhia Aradului pentru un răstimp de 60 de ani, cele două judeţe înscriind o propăşire uniformă. Cum s-a amintit deja în ultima vreme, Sfântul Sinod pe lângă hotărârea înălţării în rang a unor eparhii, a hotărât şi înfiinţarea de noi episcopii. Astfel, a fost înfiinţată Episcopia Devei şi Hunedoarei, cuprinzând judeţul Hunedoara până acum integrat în Eparhia Aradului. În ziua de 28 noiembrie 2009, Episcopia Aradului este înălţată la rangul de Arhiepiscopie, prin solemnitatea patronată de către însuşi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acelaşi timp, este înălţat la rangul de arhiepiscop, Preasfinţitul Episcop Timotei. Din 29 noiembrie 2009, hunedorenii dobândesc propria episcopie, arădenii urându-le în rugăciune către Bunul Dumnezeu, spor de roade duhovniceşti, spre îmbogăţirea continuă a zestrei la care au lucrat în comuniune frăţească. În ziua menţionată, după Sfânta Liturghie săvârşită de către Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi, participând autorităţi de stat, oaspeţi şi credincioşi se instalează noul episcop, Preasfinţitul Gurie Georgiu. Episcopia Aradului rămâne pentru spiritualitatea românească o strajă încercată la hotarul de apus al ţării şi o călăuză vrednică de urmat în tot ceea ce a punctat învăţătura, cultul şi trăirea ortodoxă pe meleagurile dintre Mureş şi Crişuri. Într-un fel, datele aniversare din agenda episcopiei pentru acest an se referă la principalele evenimente amintite acum doar în treacăt sau foarte pe scurt. Ele evidenţiază odată mai mult aportul Bisericii la viaţa societăţii, iar cele făptuite aci se conjugă cu cele ale întregului pământ românesc. Bunăoară, momentul de astăzi îngemănându-se cu cel al înfiinţării Episcopiei Devei şi Hunedoarei are loc în ajunul pomenirii Sfântului Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la apostolat şi creştinătorul strămoşilor noştri şi ocrotitorul României. De asemenea, în pragul marii noastre sărbători naţionale. şi aceasta la împlinirea anului de la târnosirea catedralei arădene, act împlinit de către însuşi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, la încheierea celui dintâi an al arhipăstoririi sale ca Patriarh al ţării. Acum în acelaşi sfânt lăcaş cu hramul Sfintei Treimi, tot Preafericirea Sa patronează un eveniment providenţial în cel de-al treilea an de arhipăstorire. Este şi anul în care se împlinesc pentru cetatea Aradului 9 decenii de administraţie românească şi învăţământ românesc. Se împlinesc apoi 145 de ani de la independenţa bisericească a românilor ardeleni şi 180 de la înscăunarea primului episcop român la Arad. Evenimentele bisericeşti amintite, reflectă odată mai mult recunoaşterea vechimii şi continuităţii a două dintre centrele cele mai importante din colţul de vest al ţării, punând în mai mare lumină aportul său în cadrul unităţii ortodoxiei româneşti. Rugăciunile ce se înalţă la început de etapă nouă, nădăjduim să fie bineprimite înaintea tronului slavei dumnezeieşti spre binele şi mulţumirea tuturor.

+ Timotei

Episcop al Aradului

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009, la Catedrala ortodoxă ,, Sfânta Treime ” din municipiul Arad, cu participarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi a Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor Ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, vor avea loc festivităţile de ridicare a Episcopiei Aradului la rang de Arhiepiscopie şi a Chiriarhului, Preasfinţitul Episcop Dr. Timotei Seviciu, la rang de Arhiepiscop.

Evenimentul, la care sunt invitaţi să participe clerul şi credincioşii din eparhie, oficialităţi, reprezentanţi şi membri ai cultelor locale etc., se va desfăşura conform următorului program:

orele 9,30: – întîmpinarea preafericitului Părinte Patriarh Daniel în faţa Catedralei

orele 10,00-12,00: – oficierea Sfintei Liturghii;

orele 12,00 – 13,00: – solemnitatea înălţării Episcopiei la rang de Arhiepiscopie şi a Chiriarhului la rang de Arhiepiscop.

Dorim ca preoţimea şi credincioşii, ceilalţi participanţi, să asigure pe întregul parcurs al evenimentului la care Părintele Ceresc ne-a făcut părtaşi, o atmosferă de veritabilă înălţare sufletească.

BIROUL DE PRESĂ AL EPISCOPIEI ARADULUI

 

Astazi Biserica ne cheama sa cinstim pe Sfintii Ingeri si lucrarea lor in viata noastra si in lume. Este sarbatoarea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, in jurul carora Biserica aduna si serbeaza toata obstea, tot „soborul” Sfintilor Ingeri laolalta. Ca sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Biserica de prin veacul al cincilea si ea s-a raspandit repede in tot Rasaritul crestin.

Despre ingeri, Biserica invata ca ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei, 1, 14), adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria nostra cereasca, la „Cerul nou si pamantul nou” ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt „lumea nevazuta”, „cerul”.

Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamareasc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor imparatiilor, a popoarele, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot, de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor.

La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt„. Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu.

Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: „Si s-a facut razboi in cer: Mihail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insela pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el” (Apoc., 12, 7-9). Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhangel, precum graieste Domnul: „Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer” (Luca, 10, 18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, au cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.

Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, „credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri„. Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?” Mi-ca-El? Ca, numele de Mihail asta inseamneaza: „Cine este ca Dumnezeu„.

 

Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhangelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.

Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.

Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele ingerului talmacitor al vedeniei (Dan., 8, 16). Asemenea, Gavriil arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos (Dan., 9, 21-27). Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului (Luca, 1, 19). Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii zic ca tot Arhangelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit. Pentru aceasta si Biserica lui Hristos a hotarat sa-l praznuiasca pe el, impreuna cu Arhanghelul Mihail, si sa cheme darul si ajutorul amandurora, rugandu-i ca, prin mijlocirea si rugaciunile lor, in veacul de acum, sa aflam izbavire de rele, iar in cel ce va sa fie, sa ne invrednicim bucuriei si imparatiei ceresti. Amin.

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)
Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul „arhanghel” înţelegem „mai mare peste îngeri” sau „cel dintîi dintre îngeri”. Iar „înger” înseamnă „vestitor”, pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt „duhuri slujitoare” cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat.

Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au „trupuri cereşti” adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui.

Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.

Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti.

Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască „Serafim” se tălmăceşte „cel ce aprinde” sau „încălzeşte”.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele de „Heruvim”, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte „multă înţelegere” sau „revărsare de înţelepciune”. Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei „fiind liberi şi lepădînd toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului”. Ei revarsă oamenilor, care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: „Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta credinţă între oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”.

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea lor, dar întrucît ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari dumnezeieşti taine, care au înlesnit mîntuirea neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a căror pomenire o avem astăzi.

Sfinţii Arhangheli sînt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfîntul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care sînt în Asia … şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sînt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail, ce se tîlcuieşte „puterea lui Dumnezeu”, este voievodul oştilor cereşti şi cel dintîi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Cînd Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburîndu-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luînd aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicînd: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pămîntul fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sînt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrînate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mînăstirea Dochiarul (Sfîntul Munte) etc. Iar la sfîrşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trîmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tîlcuieşte „bărbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blîndeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfîntului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrîneţe pe Sfîntul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria cînd petrecea în templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfînta Sfintelor. El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cîntat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cînte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfîntul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mîntuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cîntări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcătoşilor, ce sîntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerînd ajutorul lor.

Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sînt cei dintîi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mîntuirii mai mult decît ceilalţi îngeri. Sfîntul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cîmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel. Sfîntul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor creştine, al familiei creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.

În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspîndit. Numeroase sînt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sînt şi credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii buni.

Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfînt şi plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfîntă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.

Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, lăudînd ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfinţii îngeri sînt într-o veşnică mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din silă, nici cu cîrtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc desăvîrşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pămînt. La fel şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsînd ura, mînia, bătăile, judecăţile, minciunile.

Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mîntuire. Să ascultăm şi de glasul conştiinţei cînd ne mustră pentru păcate, cînd ne trimite la biserică, la spovedanie şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mîntuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la îndreptarea noastră şi plîng cînd noi păcătuim sau sîntem aruncaţi în gheenă. La fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plîngem pentru căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.

Sfinţii îngeri nu se bîrfesc, nu se răzvrătesc, nu se mînie, trăiesc în bună rînduială. La fel şi noi, să nu ne mîncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele, să fugim de tulburare, de mînie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca fraţii, în dragoste unii cu alţii, că sîntem fiii Tatălui ceresc.

De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

 

În Duminica a XXIV-a după Rusalii, Preasfinţitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului, a săvârşit Sfânta Liturghie  la schitul Roşia din protopopiatul Sebiş, judeţul Arad. În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa a evidenţiat importanţa sărbătorii  şi a pericopei evanghelice care s-a citit şi  care relatează două mari minuni săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: vindecarea femeii cu scurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair. La ceas de seară, în cadrul Vecerniei, Preasfinţia Sa a poposit în mijlocul obştii monahale de la Schitul Bunavestire – Almaş, Protopopiatul Sebiş, rostind un cuvânt de zidire sufletească.

Haideți să o ajutăm pe MARUȘCA MĂDĂLINA, elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad, care, la vârsta de 15 ani, a fost diagnosticată cu cancer osos la genunchi. Mădălina are nevoie de o operație de înlocuire a articulației genunchiului care costă 39.000 de euro. Fiecare sumă este binevenită.

 

Donațiile se fac pe numele MARUȘCA ELEONORA, în conturile de la Banca Raiffeisen:

 

RON: RO21RZBR0000060010424896

EURO: RO84RZBR000006004994866

 

DUMNEZEU SĂ VĂ RĂSPLĂTEASCĂ !

În Biserica Ortodoxă se face mâine, 7 noiembrie, pomenirea tuturor celor adormiţi întru Domnul.

Această slujbă se numeşte în popor Moşii de toamnă. Credincioşii obişnuiesc să se roage sau să pomenească în această zi pe toţi cei adormiţi din neam.

Înainte de începerea postului Sfintelor Paşti, ca şi înainte de Pogorârea Sfântului Duh, în biserica noastră se fac de asemenea rugăciuni sau pomeniri de obşte ale morţilor.

Părintele Silviu Tudose, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti a declarat pentru Radio TRINITAS: „România este foarte aproape de Postul Crăciunului şi foarte aproape de o zi de pomenire a morților, care există în Biserica Romano-Catolică în jurul datei de 1 noiembrie, în alte zone ale ţării ea este legată de sărbătoarea Sf. Dimitrie. Cert este ca ea reprezintă de fapt o imitaţie a sâmbetelor morţilor şi care vine în folosul nostru ca să ne ajute sa ne rugăm mai mult pentru cei adormiți fiindcă au nevoie de acest lucru. Acum, în perioada toamnei, când roadele sunt coapte şi prinoasele pot fi mai îmbelșugate, şi mai ales acum in pragul Postului Crăciunului, ca pregătire, pentru ca şi aceștia, în cele din urmă să dobândească harul pe care îl dobândim noi la Sărbătoarea Nașterii Domnului”.

 

www.basilica.ro

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5]. Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momenteleevenimentului, întărită mereu de altele din viaţa Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa, în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6] În acord cu fratele său citat, marele capadocian, Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?…Nimeni nu e aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum să o egaleze întru totul”[7]. Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri de prisos”[8]. Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară. Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru, unul dintre teologii români conchide următoarele: “Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată la starea la care aspiră firea noastră autentică. Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară. Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele ei[9]”. Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume: “Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată, şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”[10]. Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”[11]. Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea mărturie: “ Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]” Potrivit celor arătate la început, în legătură cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu // Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte // Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte // Dă-i Domnului Doamne”[13]. Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară, locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe, flori de măr”[14], apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, prin care firea omenească e înălţată la statura lui Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori de măr”[15]. Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea, în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea. În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii, astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire”[16] sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit pe noi, că S-a preaslăvit!”[17]. De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[18] Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel, am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop. Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime” din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi, în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor. A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica “Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării, cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de împreună lucrare bisericească a celor două judeţe, Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Amin”[19].

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină minunată” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] + Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului, pe anii 2001-2008;

[2] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf, înDictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532 – 533;

[3] Ibidem;

[4] Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 206;

[5] 1 Timotei, 3,16;

[6] conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 – 292;

[7] Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 – 510;

[8] Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh. Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 – 40;

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 – 163, 165 – 166;

[10] Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;

[11] Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;

[12] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 45;

[13] Idem, p. 101;

[14] Pr. V. Aga, o. c., p. 201;

[15] Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;

[16] Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;

[17] Canonul Crăciunului, I, 1,4;

[18] Laudele, 3 din 26 Decembrie;

[19] Luca, 2,14.