Știri

COMUNICAT DE PRESĂ

Sâmbătă, 28 noiembrie 2009, la Catedrala ortodoxă ,, Sfânta Treime ” din municipiul Arad, cu participarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi a Înaltpreasfinţiţilor şi Preasfinţiţilor Ierarhi, membri ai Sfântului Sinod, vor avea loc festivităţile de ridicare a Episcopiei Aradului la rang de Arhiepiscopie şi a Chiriarhului, Preasfinţitul Episcop Dr. Timotei Seviciu, la rang de Arhiepiscop.

Evenimentul, la care sunt invitaţi să participe clerul şi credincioşii din eparhie, oficialităţi, reprezentanţi şi membri ai cultelor locale etc., se va desfăşura conform următorului program:

orele 9,30: – întîmpinarea preafericitului Părinte Patriarh Daniel în faţa Catedralei

orele 10,00-12,00: – oficierea Sfintei Liturghii;

orele 12,00 – 13,00: – solemnitatea înălţării Episcopiei la rang de Arhiepiscopie şi a Chiriarhului la rang de Arhiepiscop.

Dorim ca preoţimea şi credincioşii, ceilalţi participanţi, să asigure pe întregul parcurs al evenimentului la care Părintele Ceresc ne-a făcut părtaşi, o atmosferă de veritabilă înălţare sufletească.

BIROUL DE PRESĂ AL EPISCOPIEI ARADULUI

Știri

Soborul mai marilor Arhistrategi Mihail si Gavriil si al tuturor cerestilor, fara de trupuri, Puteri

 

Astazi Biserica ne cheama sa cinstim pe Sfintii Ingeri si lucrarea lor in viata noastra si in lume. Este sarbatoarea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, in jurul carora Biserica aduna si serbeaza toata obstea, tot „soborul” Sfintilor Ingeri laolalta. Ca sarbatoare a ingerilor, ziua de 8 noiembrie a inceput a se serba in Biserica de prin veacul al cincilea si ea s-a raspandit repede in tot Rasaritul crestin.

Despre ingeri, Biserica invata ca ei sunt „duhuri slujitoare” (Evrei, 1, 14), adica fiinte fara de trupuri, slugi credincioase lui Dumnezeu si totodata prieteni si ocrotitori ai nostri, pusi de Dumnezeu, pe drumul anevoios de la leagan, la patria nostra cereasca, la „Cerul nou si pamantul nou” ce vor sa fie. Asadar, daca ingerii se arata sub forme vazute, nu-i asta firea lor cea adevarata, forma vazuta este un chip de imprumut, ei sunt „lumea nevazuta”, „cerul”.

Dupa descoperirile Sfintei Scripturi si dupa marturisirile Sfintilor, ingerii iubesc pe Dumnezeu, Il preamareasc si-I implinesc voia Lui in conducerea lumilor imparatiilor, a popoarele, a oamenilor. Ca slujitori, ingerii sunt uneori implinitori ai pedepselor lui Dumnezeu, cum a fost focul peste Sodoma sau pedepsele peste Egipt. Dar, in mod statornic, ingerii slujesc la apararea si calauzirea oamenilor. Ei duc rugaciunile noastre la Dumnezeu, ei ocrotesc pe cei drepti: pe Lot, de foc, pe Ilie de Ahab, pe cei trei tineri in cuptorul din Babilon, pe Apostolul Petru de Irod. Ei vestesc faptele mari ale mantuirii: Nasterea Domnului, suferinta din Ghetsimani, Invierea Domnului, a doua Lui venire. Ingerii pazitori sfatuiesc de bine pe oameni prin glasul constiintei: tot ce este in noi bun, curat, luminat, orice gand frumos, orice miscare buna a inimii, rugaciunea, pocainta, faptele bune, toate acestea se nasc in noi si se infaptuiesc din indemnul ingerului pazitor.

La inceput, toti ingerii au fost facuti de Dumnezeu buni, stralucind de frumuseti, de intelepciune si de tot felul de daruri. Dar, Stapanul Cerului si al pamantului i-a supus unei incercari prin care ingerii, cu voie libera, sa-si dovedeasca ascultarea. Incercarea aceasta s-a petrecut inainte de facerea lumii. Si, in aceasta incercare, o parte din ingeri, in frunte cu Lucifer, cel mai frumos si cel mai inzestrat dintre ei, s-a razvratit impotriva Ziditorului sau, zicand: „Pune-voi scaunul meu deasupra norilor si voi fi asemenea cu Cel Preainalt„. Si ametit de mandrie, n-a vrut sa mai asculte de Dumnezeu.

Despre caderea lui Lucifer si a ingerilor lui, Scriptura ne vorbeste asa: „Si s-a facut razboi in cer: Mihail si ingerii lui au pornit razboi cu balaurul. Si se razboia si balaurul si ingerii lui si n-a izbutit el, nici nu s-a mai gasit pentru ei loc in cer. Si a fost aruncat balaurul cel mare, sarpele cel de demult, care se cheama satana, diavolul cel ce insela pe toata lumea, pe pamant si ingerii lui au fost aruncati cu el” (Apoc., 12, 7-9). Si asa a cazut Lucifer din cinstea de arhangel, precum graieste Domnul: „Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer” (Luca, 10, 18). Si asemenea cu el si ceata de ingeri ce era sub dansul, inaltandu-se, au cazut si demonii, luptatori impotriva mantuirii noastre s-au facut.

Dar Arhanghelul Mihail, de-a pururi laudatul, pazind ca o sluga credincioasa, „credinta catre Stapanul sau, s-a aratat adevarata capetenie peste cetele celor fara de trupuri„. Ca, vazand cum a cazut vicleanul Lucifer, a laudat cu glas pe Domnul tuturor si a zis: „Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?” Mi-ca-El? Ca, numele de Mihail asta inseamneaza: „Cine este ca Dumnezeu„.

 

Si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor credinciosi lui Dumnezeu, iar Mihail Arhangelul a fost randuit de Atotputernicul Dumnezeu capetenie a ingerilor buni si mare folositor si de bine facator al mantuirii noastre si, luand chip vazut, s-a aratat multora, atat in Legea veche cat si in Legea noua.

Impreuna cu Sfantul Arhanghel Mihail serbam astazi si pe preafrumosul si inveselitorul Arhanghel Gavriil, ca si acesta, luand chip vazut, multe faceri de bine a daruit neamului omenesc, aratate in amandoua Testamentele.

Asa, in proorocia lui Daniil, Gavriil este numele ingerului talmacitor al vedeniei (Dan., 8, 16). Asemenea, Gavriil arata lui Daniil intelesul celor saptezeci de saptamani de ani pana la venirea lui Mesia Hristos (Dan., 9, 21-27). Dupa traditie, tot el, Gavriil, vesteste lui Ioachim si Ana ca din ei va sa se nasca Doamna, Stapana noastra, Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. In Legea noua, Gavriil descopera preotului Zaharia, nasterea lui Ioan, Botezatorul Domnului (Luca, 1, 19). Tot Gavriil anunta Fecioarei din Nazaret nasterea de la Duhul Sfant a Domnului Hristos, Mantuitorul lumii (Luca 1, 28). Unii zic ca tot Arhangelul Gavriil a fost ingerul in vesmant alb, care, pogorandu-se din cer, a rasturnat piatra de pe usa mormantului si a sezut deasupra ei, la ceasul Invierii Domnului. Si el a fost acela care, cel dintai, a dat Mironositelor vestea Invierii. Si, ca sa zicem mai cuprinzator, dumnezeiescul Gavriil a slujit la toata iconomia Intruparii Cuvantului lui Dumnezeu, din inceput si pana la sfarsit. Pentru aceasta si Biserica lui Hristos a hotarat sa-l praznuiasca pe el, impreuna cu Arhanghelul Mihail, si sa cheme darul si ajutorul amandurora, rugandu-i ca, prin mijlocirea si rugaciunile lor, in veacul de acum, sa aflam izbavire de rele, iar in cel ce va sa fie, sa ne invrednicim bucuriei si imparatiei ceresti. Amin.

Știri

Predică la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ( 8 noiembrie )

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)
Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul „arhanghel” înţelegem „mai mare peste îngeri” sau „cel dintîi dintre îngeri”. Iar „înger” înseamnă „vestitor”, pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt „duhuri slujitoare” cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat.

Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au „trupuri cereşti” adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui.

Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.

Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti.

Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască „Serafim” se tălmăceşte „cel ce aprinde” sau „încălzeşte”.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele de „Heruvim”, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte „multă înţelegere” sau „revărsare de înţelepciune”. Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei „fiind liberi şi lepădînd toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului”. Ei revarsă oamenilor, care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: „Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta credinţă între oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte”.

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea lor, dar întrucît ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari dumnezeieşti taine, care au înlesnit mîntuirea neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a căror pomenire o avem astăzi.

Sfinţii Arhangheli sînt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfîntul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care sînt în Asia … şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sînt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail, ce se tîlcuieşte „puterea lui Dumnezeu”, este voievodul oştilor cereşti şi cel dintîi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Cînd Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburîndu-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luînd aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicînd: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pămîntul fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sînt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrînate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mînăstirea Dochiarul (Sfîntul Munte) etc. Iar la sfîrşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trîmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tîlcuieşte „bărbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blîndeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfîntului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrîneţe pe Sfîntul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria cînd petrecea în templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfînta Sfintelor. El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cîntat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cînte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfîntul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mîntuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cîntări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcătoşilor, ce sîntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerînd ajutorul lor.

Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sînt cei dintîi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mîntuirii mai mult decît ceilalţi îngeri. Sfîntul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cîmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel. Sfîntul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor creştine, al familiei creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.

În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspîndit. Numeroase sînt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sînt şi credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii buni.

Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfînt şi plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfîntă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.

Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, lăudînd ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfinţii îngeri sînt într-o veşnică mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din silă, nici cu cîrtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc desăvîrşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pămînt. La fel şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsînd ura, mînia, bătăile, judecăţile, minciunile.

Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mîntuire. Să ascultăm şi de glasul conştiinţei cînd ne mustră pentru păcate, cînd ne trimite la biserică, la spovedanie şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mîntuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la îndreptarea noastră şi plîng cînd noi păcătuim sau sîntem aruncaţi în gheenă. La fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plîngem pentru căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.

Sfinţii îngeri nu se bîrfesc, nu se răzvrătesc, nu se mînie, trăiesc în bună rînduială. La fel şi noi, să nu ne mîncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele, să fugim de tulburare, de mînie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca fraţii, în dragoste unii cu alţii, că sîntem fiii Tatălui ceresc.

De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Știri

Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Aradului a participat la hramul schitului Roşia

 

În Duminica a XXIV-a după Rusalii, Preasfinţitul Părinte Dr. Timotei Seviciu, Episcopul Aradului, a săvârşit Sfânta Liturghie  la schitul Roşia din protopopiatul Sebiş, judeţul Arad. În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfinţia Sa a evidenţiat importanţa sărbătorii  şi a pericopei evanghelice care s-a citit şi  care relatează două mari minuni săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: vindecarea femeii cu scurgere de sânge şi învierea fiicei lui Iair. La ceas de seară, în cadrul Vecerniei, Preasfinţia Sa a poposit în mijlocul obştii monahale de la Schitul Bunavestire – Almaş, Protopopiatul Sebiş, rostind un cuvânt de zidire sufletească.

Știri

Nu putem face lucruri mari, doar lucruri mărunte cu multă dragoste !

Haideți să o ajutăm pe MARUȘCA MĂDĂLINA, elevă în clasa a XI-a F la Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad, care, la vârsta de 15 ani, a fost diagnosticată cu cancer osos la genunchi. Mădălina are nevoie de o operație de înlocuire a articulației genunchiului care costă 39.000 de euro. Fiecare sumă este binevenită.

 

Donațiile se fac pe numele MARUȘCA ELEONORA, în conturile de la Banca Raiffeisen:

 

RON: RO21RZBR0000060010424896

EURO: RO84RZBR000006004994866

 

DUMNEZEU SĂ VĂ RĂSPLĂTEASCĂ !

Știri

In Biserica Ortodoxă Română mâine sunt Moşii de toamnă

În Biserica Ortodoxă se face mâine, 7 noiembrie, pomenirea tuturor celor adormiţi întru Domnul.

Această slujbă se numeşte în popor Moşii de toamnă. Credincioşii obişnuiesc să se roage sau să pomenească în această zi pe toţi cei adormiţi din neam.

Înainte de începerea postului Sfintelor Paşti, ca şi înainte de Pogorârea Sfântului Duh, în biserica noastră se fac de asemenea rugăciuni sau pomeniri de obşte ale morţilor.

Părintele Silviu Tudose, asistent universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti a declarat pentru Radio TRINITAS: „România este foarte aproape de Postul Crăciunului şi foarte aproape de o zi de pomenire a morților, care există în Biserica Romano-Catolică în jurul datei de 1 noiembrie, în alte zone ale ţării ea este legată de sărbătoarea Sf. Dimitrie. Cert este ca ea reprezintă de fapt o imitaţie a sâmbetelor morţilor şi care vine în folosul nostru ca să ne ajute sa ne rugăm mai mult pentru cei adormiți fiindcă au nevoie de acest lucru. Acum, în perioada toamnei, când roadele sunt coapte şi prinoasele pot fi mai îmbelșugate, şi mai ales acum in pragul Postului Crăciunului, ca pregătire, pentru ca şi aceștia, în cele din urmă să dobândească harul pe care îl dobândim noi la Sărbătoarea Nașterii Domnului”.

 

www.basilica.ro

Pastorale

Lumina Vieţii – PASTORALA SFINTELE PAȘTI – 2009

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI
ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Nostru Iisus Hristos.

xyy

HRISTOS A ÎNVIAT !

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Cu adevărat răspunsul la afirmarea Învierii Domnului priveşte tot ceea ce aceasta reprezintă, adică înnoirea lumii, frumuseţea luminii, puterea vieţii, prin virtutea lucrării binelui, dreptăţii, păcii, care pornesc de la Dumnezeu. În chip direct toate arată realitatea Învierii pentru care de luat aminte că sfintele citiri din zilele praznicului nu doar istorisesc faptul întâmplat, ci şi subliniază însemnătatea acestuia. Astfel, în pericopa Evangheliei de la slujba Învierii se arată că Domnul a înviat, iar în cea de la Sfânta Liturghie lămureşte că Dumnezeu este Cel ce înviază: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o,”   cum citim textul biblic. Şi totul evidenţiază adevărul că în locul înfricoşării cu moartea din slăbiciunea omenească, se instaurează bucuria existenţei nesfârşite prin mijlocirea Celui Înviat. Împlinitorul acestui act mântuitor este deci Iisus Hristos Domnul. În viaţa noastră spirituală fiecare sărbătoare ca de altfel orice clipă  realizează acest ideal luminos iar Paştile în chip desăvârşit. Viaţa însăşi întăreşte bucuria întru Domnul, cu pace şi tihnă, nepătimire în sensul deplin al cuvântului, adică lipsa de patimi şi alunecări, frumuseţe duhovnicească şi toată virtutea îmbracând haină luminoasă. Părtaşi acesteia se fac credincioşii înşişi prin îmbrăcarea pe măsură, după cum invocă şi imnul zilelor de pregătire: „Cămara Ta Mântuitorul Meu o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte.,”  aducând aminte şi de cuvântul Sfântului Apostol Pavel legat de Taina Sfântului Botez: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” , precum şi de troparul „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”  privind aceasta şi strălucirea veşmântului îngerului de care s-au cutremurat străjerii Sfântului Mormânt la Învierea Domnului , loc devenit cămara de nuntă a fecioarelor înţelepte din pilda dată de Mântuitorul pentru ilustrarea râvnei sufleteşti de a întreţine candela trezviei, adică a vegherii pentru lucrarea mântuirii. Încercăm a reflecta în adâncul fiinţei această lumină a lui Hristos care luminează tuturor după textul de la sfintele slujbe din Păresimi  culminând la cea de Înviere prin cuvintele: „Veniţi de primiţi lumină!”  şi care avertizează încă de la începutul Marelui Post prin cuvintele Apostolului Neamurilor: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”  De urmat în continuare aşadar raza de lumină ce duce la locul luminat, cel al raiului făgăduit de Mântuitorul pe Crucea jertfirii Sale pentru oameni, chiar şi celui mai păcătos dintre ei, tâlharul pocăit, prin recunoaşterea dumnezeirii Aceluia care i-a arătat milostivirea: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.”  Şi în acest fel cu certitudine se poate dovedi ceea ce arată imnul Bisericii: „Am văzut Lumina cea adevărată, am luat Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată…”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre, însăşi este lumină, ca şi Propovăduitorul ei, aşa cum zice despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”  sau altă dată: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”  Aceasta întrucât este Dumnezeu Adevărat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. După cum spune Sfântul Evanghelist Ioan în epistolele sale „Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”  Legătura Fiului cu Tatăl este cum arată Crezul nostru aceea de „Lumină din Lumină”. Ori, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştiinţa adevărului să vină” . Pentru aceasta a şi lucrat întocmai cu proorocia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” . La vremea potrivită petrecerii Sale cu oamenii, Dumnezeu fiind s-a întrupat, iar la schimbarea la faţă a închipuit strălucita Înviere de care să aibă parte toţi cei muritori ; s-a înălţat la cer în nor de lumină şi va veni iarăşi cu slavă spre a face judecată celor ce au umblat fie pe calea luminii, fie pe cea a întunericului, adică a binelui sau a răului, a vieţii sau a morţii , amănunţit despre aceasta vorbind şi cele dintâi scrieri ale primului veac creştin aparţinând Sfintei Tradiţii, cel de-al doilea izvor al Descoperirii dumnezeieşti, după Sfânta Scriptură. Fiecare creştin şi laolaltă toţi au primit învăţătura a cărei urmare, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin credinţă şi fapte aduce mântuirea. Întreg cultul Bisericii Răsăritene după cum arată distinşi teologi, abundă mai ales în mărturiile despre slujbele în atmosfera înălţătoare a Sfintelor Paşti ca pregustare a răsplătirii cereşti pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii şi împărtăşirea din lumina cerească. Exemplificarea o găsim şi prin procesiunea dinspre zorii zilei de Înviere cu lumânările aprinse în mireasma tămâiei sfinţite şi îmbogăţite prin adierea primăverii duhovniceşti, apoi urmând citirile sfinte despre personalităţile şi faptele sau momentele prefigurative ale istoriei mântuirii împlinite întocmai şi cântate în stihuri minunate aducătoare de linişte sufletească spre desăvârşire. Prin privegherea până dimineaţa se stăruie în stihuri ca acestea: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”  şi „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” . La fel: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt…” . Locul Bisericii este vădit în acest context, cum de altfel şi al Maicii Domnului, ca de pildă: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane şi vezi. Că iată, au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte şi de la miazăzi şi de la răsărit…”  sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit…”  Mironosiţelor mirate îngerul de la mormânt le spune: „Pentru ce căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare?” . În zilele Săptămânii luminate auzim cântându-se: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina Învierii Tale ai luminat toate…” , iar la praznicul Rusaliilor într-o asemănare următoarele: „Lumină este Tatăl, lumină Cuvântul, lumină şi Sfântul Duh, Cel ce s-a trimis Apostolilor în limbi de foc, şi printr-însul toată lumea se luminează” . În cea mai mare parte toate reprezintă alcătuirea unor cunoscuţi imnografi ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, de multe ori luând tematică din predicile sau scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, între care cu precădere cei din ţinutul antic al Capadociei şi pe care în acest an îi comemorăm aparte la împlinirea a 1630 de ani de la trecerea la Domnul a celui mai de seamă dintre ei, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, nume care evocă cinstea împărătească, atât pentru personalitate cât şi pentru cetate. Însuţi cel numit şi mare dascăl al Bisericii este cinstit în imnografie ca „sfeşnicul cel luminat” , adică revărsând în juru-i lumină. În rugăciunile Sfântului găsim frecvente referiri la viaţă şi la lume în legătura luminii spirituale. Astfel, într-una dintre ele se spune: „Cel ce trimiţi lumina şi purcezi şi răsari soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, peste cei răi şi peste cei buni şi cu lumina cea de ziuă luminezi toată lumea, luminează şi inimile noastre, Stăpâne a tuturor. Dăruieşte nouă şi în ziua ce vine, să facem cele plăcute Ţie. Păzeşte-ne de tot păcatul şi de toată lucrarea cea rea. Izbăveşte-ne pe noi de toate săgeţile ce zboară ziua şi de puterile cele potrivnice…”  iar în alta continuă „spre Tine totdeauna căutând şi cu lumina cea de la Tine povăţuiţi fiind, la Tine, Lumina cea neapropiată şi pururea fiitoare privind, neîncetată mărturisire şi mulţumire Ţie să înălţăm…”  Un text lămuritor al aceluiaşi Sfânt Părinte în privinţa legăturii dintre cuvântul dumnezeiesc şi lumină, arată: „Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a dus dintr-o dată peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii…”  Tot el adaugă: „Foloseşte lumina pe care o ai… cum vrei mai mult, dacă nu foloseşti ceea ce ai ?”  După cum s-a amintit deja, se recunoaşte în imnele pascale inspiraţia din scrierile unuia dintre apropiaţii Marelui Vasile de pildă în cuvântarea de Paşti a Sfântului Grigorie de Nazianz: „ Ziua Învierii, începutul fericirii, să ne luminăm cu sărbătoarea, să ne îmbrăţişăm unul pe altul…ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine” . Un alt cuvânt al aceluiaşi este următorul: „Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume, Tatăl. Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume, Fiul. Era lumina ce adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Celălalt Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era. Lumină şi lumină şi lumină, dar o singură lumină, un Dumnezeu. Lucrul acesta ş-i l-a închipuit şi David mai înainte, când zice: „Întru lumina ta vom vedea lumină”. Şi acum, noi am văzut-o şi o şi predicăm, înţelegând pe Fiul lumină din lumină Tatăl în lumina Duhul, scurta şi simpla teologie a Treimei.”  Încă şi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, priveşte lumina în raportul dintre creaţia cea dintâi a lumii şi cea nouă care este Biserica. Între altele, el zice: „Căci întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou… se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipul Celui ce l-a zidit pe el; se iveşte altă fire a luminătorilor, despre care zice: „Voi sunteţi lumina lumii” şi: „între care să străluciţi ca nişte luminători în lume”… căci aşa am auzit pe Făcătorul noii creaţiuni spunând către luminătorii Săi: „Numele voastre s-au scris în ceruri”. Se creează şi mulţi sori ce luminează lumea prin razele faptelor bune… căci zice Făcătorul acestor sori: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” şi: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele”.  Desigur ni se îmbie şi alte multe cuvinte inspirate îndemnătoare la înnoirea lumii. Nu s-ar putea uita şi un cuvânt din al părinţilor îmbunătăţiţi şi anume: „Cel curat cu sufletul are în lăuntrul său ţara cunoscută cu mintea şi Soarele ce străluceşte în el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care-l respiră locuitorii acestei ţări este Duhul cel Mângâietor şi Prea Sfânt. Iar împreună-şezătorii lor sunt firile sfinte şi netrupeşti. Şi viaţa şi bucuria şi veselia lor este Hristos, lumină din lumina Tatălui. Unul ca acesta se veseleşte în fiecare clipă de vederea sufletului său, dar se minunează şi de frumuseţea sa care e însutit mai luminoasă decât lumina soarelui.”
DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Din toate cele arătate aici înţelegem că lumina în legătura vieţii este mereu evocată în slujbele Bisericii din perioada pascală. De fapt, şi Sfântul Apostol Pavel învaţă pe toţi credincioşii aşa: „Altădată eraţi întuneric iar acum sunteţi lumină întru Domnul; Umblaţi ca fii ai luminii.”  Se cere fiecăruia fapta bună ce înnoieşte întreaga fiinţă prin lumina lui Hristos. Cum s-a menţionat deja, dacă fiecare clipă trebuie închinată acestei lucrări, duminicile toate reamintesc mereu ziua Învierii Domnului, angajându-ne într-o adevărată comuniune pe calea vieţii în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, cum menţionează şi cântarea bisericească . Rânduielile bisericeşti, rugăciunile, imnele şi citirile dau o învăţătură înaltă la putinţa de înţelegere a oricărui credincios, luminându-i mintea, înălţând simţirea şi întărind voinţa spre cuprinderea virtuţilor trebuitoare în lucrarea mântuirii în viaţa Bisericii. Realitatea se vădeşte cu prisosinţă în cadrul târnosirii sau sfinţirii sfântului locaş, a casei lui Dumnezeu, care reaminteşte de bogăţia duhovnicească a slujbei Învierii. Într-un fel oarecare, slujba de sfinţire se raportează la cea din ajunul Înălţării Sfintei Cruci, adică din 13 septembrie, când se face pomenirea înnoirilor Sfintei Învieri, înţelegând şi refacerea în vremurile de demult a măritei biserici din cetatea sfântă a Ierusalimului ce adăposteşte şi Sfântul Mormânt al Mântuitorului. De aceea, în împletire cu axionul pascal, se cântă stihul de laudă ce subliniază măreţia momentului: „Înnoieşte-te, înnoieşte-te noule Ierusalime, căci ţi-a venit ţie Lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit. Această casă Tatăl a zidit; această casă Fiul a întărit; această casă Duhul Sfânt a înnoit, a luminat şi a întărit, şi a sfinţit sufletele noastre.”  În virtutea acestei asemănări, de data aceasta, la cea dintâi sărbătoare pascală după târnosirea Catedralei „Sfânta Treime” din Arad, retrăim acel moment înălţător ce a înscris slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de soborul arhiereilor, preoţilor şi diaconilor cu participarea mulţimii de monahi şi credincioşi. Nu doar desfăşurarea ceremonialului continuă să impresioneze profund, ca de altfel târnosirea oricărei biserici ce rămâne în cugetul participanţilor, ci atmosfera Învierii însăşi plină de lumina credinţei, nădejdii şi dragostei creştine.
De luminatul praznic al Învierii, să ne împărtăşim unii altora cele mai alese urări pentru sporul în toate, binecuvântat de Dumnezeu în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

EPISCOP AL ARADULUI

Știri

TAINĂ MINUNATĂ. Pastorala IPS Timotei Arhiepiscopul Aradului la Nașterea Domnului, Anul Mântuirii 2009

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5]. Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momenteleevenimentului, întărită mereu de altele din viaţa Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa, în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6] În acord cu fratele său citat, marele capadocian, Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?…Nimeni nu e aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum să o egaleze întru totul”[7]. Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri de prisos”[8]. Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară. Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru, unul dintre teologii români conchide următoarele: “Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată la starea la care aspiră firea noastră autentică. Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară. Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele ei[9]”. Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume: “Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată, şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”[10]. Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”[11]. Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea mărturie: “ Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]” Potrivit celor arătate la început, în legătură cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu // Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte // Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte // Dă-i Domnului Doamne”[13]. Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară, locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe, flori de măr”[14], apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, prin care firea omenească e înălţată la statura lui Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori de măr”[15]. Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea, în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea. În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii, astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire”[16] sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit pe noi, că S-a preaslăvit!”[17]. De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[18] Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel, am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop. Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime” din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi, în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor. A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica “Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării, cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de împreună lucrare bisericească a celor două judeţe, Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Amin”[19].

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină minunată” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] + Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului, pe anii 2001-2008;

[2] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf, înDictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532 – 533;

[3] Ibidem;

[4] Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 206;

[5] 1 Timotei, 3,16;

[6] conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 – 292;

[7] Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 – 510;

[8] Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh. Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 – 40;

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 – 163, 165 – 166;

[10] Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;

[11] Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;

[12] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 45;

[13] Idem, p. 101;

[14] Pr. V. Aga, o. c., p. 201;

[15] Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;

[16] Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;

[17] Canonul Crăciunului, I, 1,4;

[18] Laudele, 3 din 26 Decembrie;

[19] Luca, 2,14.

Pastorale

Pastorala Preasfințitului Părinte Timotei, Episcopul Aradului la Sărbătoarea Sf. Paști în anul mântuirii 2008

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Am ajuns sărbătoarea sărbătorilor, şi cu adevărat mai ales cei ce au trecut şi prin zilele pătimirii Mântuitorului, a răstignirii, morţii şi îngropării Sale. Victoria nu este fără luptă şi cu cât aceasta este mai mare, cu atât şi cealaltă pe măsură. Ori biruinţa asupra morţii este aceea asupra celui mai mare duşman al umanităţii. Ea este covârşitoare, însemnând şi pe cea asupra păcatului, şi a răului. Şi totodată pentru că se câştigă în numele Domnului vieţii şi în unire cu El. Lupta s-a desfăşurat până la jertfa supremă, cea de sine pentru ceilalţi. Unul dintre literaţii noştri comentând un asemenea cadru afirmă despre eroul său: Victoria obţinută prin jertfirea de sine e de o calitate mult mai înaltă decât cea a forţelor care l-au răpus. El cucereşte nemurirea spirituală. Exemplul neclintirii şi abnegaţiei Sale îmbărbătează timp de secole generaţiile următoare şi le îndeamnă la fapte mari. Eroul este răpus doar pe planul existenţei fizice şi individuale într-un sens filosofic, însă el cucereşte viaţa veşnică. Triumful morţii este doar aparent, el există într-un sens mărginit; îndărătul acestuia stă marea şi nemuritoarea victorie a spiritului uman. Victoria celui care nu s-a temut de moarte, care a înfruntat-o conştient şi a căzut nu pentru că ar fi fost slab, ci dimpotrivă pentru că a fost prea tare. Totul oglindeşte caracterul excepţional al cărui înalt exemplu poate fi urmat măcar parţial de cei ce aspiră a depăşi condiţia obişnuită a vieţii. Nu este suficient ca eroul să aibe nobile virtuţi sufleteşti, ci trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi sensibilitate şi capacitate de a suferi, ca a fiecăruia. O părere vulgară adâncită în mentalitatea cotidiană leagă tragicul de pesimism, de concepţia care proclamă zădărnicia luptei şi vede în viaţă o vale a plângerii. Pentru cineva care nutreşte asemenea gânduri suferinţa este universală, atotstăpânitoare reprezentând însăşi esenţa lucrurilor, pe când în realitate omul are aspiraţia spre viaţă, lumină şi fericire. Trebuie văzut şi faptul că în această dramă umană moartea deşi zdrobeşte pe om, nu numai că face zadarnice, ci dimpotrivă aureolează pentru posteritate strădaniile acestuia, arătând imensa lor importanţă pentru propăşirea spirituală a întregii omeniri… Privirea din pesimistă se transformă în optimistă; din întristare şi deznădejde se îndreaptă spre bucurie şi speranţă. Înfrângerea eroului căzut pe plan fizic şi individual este totdeauna legată de eternizarea exemplului său imitat şi multiplicat secole de-a rândul spre binele şi propăşirea obştii. El îşi supravieţuieşte în chip strălucit prin cauza lui purificată şi triumfătoare. Asistăm la o supravieţuire prin triumful cauzei sale, învingerea propriei sale morţi pământeşti alcătuind o operă nepieritoare. Această conştiinţă dă aripi şi nu poate fi învinsă. În felul acesta echilibrul sufletesc nu numai că nu se tulbură dar se restabileşte şi se consolidează.1) În elanul de a depăşi spre idealuri nepieritoare şi această condiţie, fiinţa umană îşi dă seama de trebuinţa ajutorului divin. Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, după modelul lui Iisus Hristos Dumnezeu – Om. Ori cu Mântuitorul se introduce o nouă realitate, o nouă fiinţialitate a creaţiei, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos Domnul nu este un prototip moral, ci unul dumnezeiesc şi mântuitor. De aceea şi Biserica lui Hristos nu este un organism modelator etic, ci trupul mântuitor, comuniunea îndumnezeirii.2) În faptul învierii suntem chemaţi astăzi să vedem cum jertfa crucii e preamărită. Ziua bucuriei de azi a fost precedată de cea a întristării, când simţămintele ne-au aşezat alături de cel răstignit şi îngropat, dar într-o nădejde nedezminţită în cele ce a făgăduit şi pe care dorim să le dobândim. Răsună în auzul nostru cântările slujbelor sfinte din zilele amintite, înfăţişând durerea Maicii Preacurate pentru Fiul nevinovat, sacrificat pentru păcatul lumii, măreţia actului chezăşuind mântuirea celor ce trebuiau să ispăşească înşişi greşeala de demult. Aşa sună şi condacul slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare: „Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, veniţi toţi să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe lemn şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu.”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

După cum spune un teolog român jertfa şi învierea este o unitate indisolubilă şi statutul fundamental al făpturii. În faţa vieţii veşnice care se descoperă , poziţia noastră este de permanentă jertfă, de deschidere şi creştere. Jertfa şi învierea Domnului concentrează, toate sensurile existenţei şi vieţii noastre, angajează firea omenească în profunzimea ei şi o înalţă totodată. Viaţa Domnului reprezintă tocmai această plinătate a sensurilor. În întrupare şi pogorârea la noi Dumnezeu Cuvântul – se integrează în trup, în pământesc, în condiţia noastră de jos, dă gir şi semnificaţiei întregii noastre vieţi de acum. Prin înălţarea pe cruce, oferă pământescul unei noi evaluări. O nouă şi definitivă mutaţie are loc în înviere. Trupul dobândeşte calităţi noi şi devine în făptura umană a lui Hristos, ca într-o pârgă a Sa – spiritualizat, nestricăcios, nemuritor. Crucea şi învierea luminează nu numai sensul în general al fiinţei omeneşti, ci şi existenţa ei concretă. Esenţa este angajată în existenţa vie a omului nou, îl scoate din starea în care l-a atras păcatul şi suferinţa. Iisus Hristos Domnul, revelează tocmai aici în crucea Sa, în maximă suferinţă sensuri noi. Crucea devine din simbol al suferinţei şi al morţii, izvor şi simbol al vieţii. Altfel spus e posibilă transfigurarea însăşi a suferinţei din drum spre moarte în cel spre viaţă. Moartea e trăită însăşi ca un drum al vieţii, iar învierea e răspunsul unic şi decisiv.3) Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii omului, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu, şi întrucât jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume şi cel ce îşi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decât în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Într-o asemenea viziune ea angajează întreaga existenţă. În Iisus Hristos Mântuitorul moartea e o jertfă supremă, în primul rând pentru că este suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului, în al doilea rând pentru că Răscumpărătorul însuşi se jertfeşte pe cruce, însemnând aceasta că sacrificiul este oferit în momentul în care a dus până la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Jertfa Domnului trebuie văzută aşadar în desăvârşită unitate cu învierea. Una este implicată în cealaltă, fără să decurgă însă una din alta, întrucât moartea însemnând sfârşitul posibilităţilor umane, învierea reprezintă o nouă creaţie, o nouă intervenţie divină într-un veac nou. Este Paşte, adică trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: duhovnicească, nestricăcioasă, nemuritoare. Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii, devine taină a fiecărui creştin săvârşită de Sfântul Duh în Biserică. Această taină din veci determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui în toate Sfintele taine.4) Adâncind acest înţeles cu un alt dascăl a teologiei româneşti, învăţăm că Hristos Domnul a trăit în pătimiri profunda încredere a umanului, în dumnezeirea Lui şi a Tatălui Său. A trăit umanul Său încadrat pentru veci şi în mod nepieritor în ipostasul Fiului de o fiinţă cu Tatăl. De aceea, S-a predat cu totul Lui, ştiind că în El va avea învierea şi viaţa fără de sfârşit, cu toate greutăţile şi durerile şi chiar moartea pe care le suferă pentru o vreme: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”5) El a schimbat astfel conţinutul morţii, făcându-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii. Cunoscând ca Dumnezeu, că El a scos umanul din nimic, ştie tot aşa de bine că, odată ce umanul înaintează prin despărţirea umanităţii de obşte de Dumnezeu, iarăşi spre nimic, adică spre moarte reunirea ei cu Dumnezeu în El, opreşte omenescul de a trece prin moarte la nimic, ci la o viaţă înnoită, care prin asumarea în ipostasul Lui nu mai este supusă morţii.6)… El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi, sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui înviată, învierea virtuală a tuturor…7) Valoarea negrăită a jertfei lui Hristos pentru toţi şi pentru veci, se explică din următoarele caracteristici deosebite ale ei: întâi din faptul că nu e jertfă de animale, ci jertfa omului conştient de valoarea negrăită faţă de cea a animalelor; apoi din faptul că cel ce o aduce nu aduce pe altul, ci se aduce pe Sine însuşi, deci este şi preot şi jertfă, nu are jertfa ca obiect; mai apoi din faptul că cel ce aduce este cu totul curat, deci nu se aduce jertfă pentru Sine, dintr-un fel de interes personal, ci dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu; un om obişnuit se poate aduce şi el jertfă pentru alţii, dar în fond nu poate evita moartea; în cele din urmă din faptul că Cel ce o aduce ca om este totodată Fiul lui Dumnezeu, dând prin aceasta jertfei aduse o valoare infinită; căci Cel ce se aduce ca om e totodată Dumnezeu, sau mai presus Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte ca răspuns toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl său, pe seama umanităţii Sale, prin care se aduce jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care se aduce.8) Avem în coborârea lui Dumnezeu în întruparea ca om şi în jertfirea de Sine, săvârşită în această calitate, şi suprema înălţare spirituală dată omului prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, întrecând în amândouă privinţele orice smerenie şi înălţare de care este capabil omul. Aceasta ne umple de uimire şi de sentimentul neputinţei de a o exprima şi care reiese din imnul Heruvimic al Sâmbetei celei mari: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu cugete: că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor.”9)… Cel ce se jertfeşte pe Sine lui Dumnezeu, deci, arată că nu mai trăieşte sieşi, ci se predă cu totul lui Dumnezeu. Jertfa de sine este supremul act de depăşire de sine, de libertate de sine şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru veci. Căci aceasta înseamnă moartea vieţii egoiste, urmată îndată de viaţa în Dumnezeu, dăruită de Tatăl, ca răspuns tot aşa de veşnic al iubirii Lui. Este totala şi definitiva moarte a trăirii pentru sine. Dar cel ce se predă din iubire unei persoane, trezeşte în ea aceiaşi iubire şi dăruire de viaţă. Numai cel ce se predă total unei patimi, sau unui obiect n-are ca răspuns o viaţă nouă, ci se pierde, căci acelea nu pot răspunde cu iubire din partea lor. Numai Fiul făcut om s-a putut preda Tatălui ca om, cu iubire filială totală, deci în totală curăţie de orice reţinere egoistă, ca să se slăvească prin el Tatăl şi din partea umanităţii, cum se slăveşte El de Tatăl, ca Fiul Unul născut, jertfit Lui. Aceasta arată legătura strânsă între jertfa lui Hristos, îndreptată spre Tatăl şi eficienţa ei îndreptată spre umanitatea Sa. Efectul acesta constă în primul rând în biruirea imediată a morţii prin moartea Lui; pentru că n-a murit pentru păcatele Lui, şi pentru că era Fiul lui Dumnezeu care a luat chipul nostru de bunăvoie. Efectul jertfei Lui s-a extins şi asupra oamenilor, cu care s-a făcut deofiinţă ca om. El S-a adus Tatălui cu o iubire insuflată şi umanităţii Lui, care a voit să fie şi a fost virtual iubirea tuturor fraţilor săi oameni. Jerta Sa a fost din iubirea filială faţă de Tatăl şi din iubire frăţească faţă de noi. În jertfa de sine adusă ca om Tatălui, a fost pusă iubirea maximă a Fiului faţă de Tatăl, din iubirea maximă faţă de oameni, încât Tatăl n-a mai despărţit iubirea Sa ca răspuns faţă de Fiul Său Unul născut, de iubirea faţă de El ca om iubitor al Său şi de fraţii lui.10)… Hristos a întemeiat Biserica sau comunitatea celor ce se unesc cu El, în cursul timpului pe temelia jertfei Lui, spre pregătirea lor pentru împărăţia veşnicei fericiri, menţinându-o prin jertfele de diferite grade ale celor ce se alipesc Lui. Prin jertfele lor îşi arată victoria asupra egoismului şi alipirii la lumea trecătoare şi pregătirea pentru împărăţia iubirii. Aşa se extinde puterea jertfei lui Hristos peste oamenii ce urmează după El.11) Duşmănia împotriva crucii îl făcea pe Sfântul Apostol Pavel să plângă şi să îi arate primejdia. După el, cei ce refuză crucea, o fac pentru că nu vor să admită că mântuirea se câştigă cu preţul pătimirii pentru propovăduirea adevărului mântuitor, adică prin preţul jertfei, socotind că aceasta se câştigă printr-un trai bun, nedându-şi seama că aduce astfel mai degrabă pieirea. Astfel el spune: „pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor întru ruşinea lor, ca unii ce au în gând cele pământeşti”.12) A refuza crucea lui Hristos Domnul, înseamnă a refuza şi crucea proprie ca înfrânare de la cele lumeşti şi a mândriei egoiste, căci aceasta după scurte satisfacţii aduce pieirea. Dimpotrivă, crucea ca înfrânare de la tot ce leagă de lumea trecătoare aduce slavă veşnică, precum i-a adus-o şi lui Hristos crucea Lui… Jertfa Mântuitorului şi jertfa sau dăruirea creştinului din puterea ei comunicată cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfa Lui nu ar avea puterea să cucerească, dacă n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Deci, şi puterea ei ce se comunică în Sfânta Liturghie este o putere eficientă întrucât se datorează învierii Lui. Hristos Domnul cu care ne împărtăşim la Sfânta Liturghie este cel jertfit şi înviat; nu putem despărţi în El starea de jertfă de starea de înviere. Toate rămân în persoană; cu atât mai mult rămân în persoana Lui marele şi mântuitoarele fapte de însemnătate unică pentru toţi oamenii. Dacă n-ar fi înviat, nu ne-am putea împărtăşi cu trupul rămas mort, dacă n-ar păstra în El starea de jertfă, nu am putea să ne însuşim puterea unei vieţi în duh de jertfă sau dăruire. De aceea, împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Mântuitorului jertfite şi curate, ne împărtăşim şi de puterea pentru o viaţă pământească în curăţie, mai mult şi de arvuna învierii şi a vieţii veşnice, tocmai prin faptul ridicării vieţii pământeşti la starea de jertfire şi dăruire străbătută de puterea jertfei lui Iisus Hristos.13)

Faţă de acestea, încă alte temeiuri găsim la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mai înainte crucea era nume de condamnare, dar acum a ajuns un lucru de cinste. Mai înainte era simbolul osândirii, iar acum temeiul mântuirii. Crucea ne-a ajuns pricină a mii de bunătăţi, ne-a eliberat de rătăcire, a luminat pe cei din întuneric, ne-a împăcat cu Dumnezeu pe noi care ne războim cu El; pe noi cei înstrăinaţi de El ne-a făcut ai Săi, pe cei care eram departe de El, ne-a făcut să fim aproape. Crucea a ajuns distrugerea duşmăniei, siguranţa păcii, vistieria tuturor bunurilor dăruite nouă. Din pricina ei nu mai rătăcim încă în pustietăţi, căci am cunoscut calea adevărată; nu mai locuim în afara palatelor împărăteşti, căci am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile aprinse ale diavolului, căci am văzut izvorul. Din cauza crucii nu mai suntem în văduvie, căci am primit Mirele, nu ne mai temem de lup, căci avem pe Păstorul cel bun. Din pricina crucii nu mai tremurăm în faţa tiraniei, căci am alergat la împăratul cerului. Pentru aceste pricini deci, e bucurie când prăznuim sărbătoarea crucii. Tot astfel şi Pavel apostolul a poruncit să sărbătorim din pricina crucii: „Nu în aluatul cel vechi, ci în azimile sincerităţii şi ale adevărului”, apoi spunând pricina, a adăugat: „Că Paştile nostru, Hristos, a fost jertfit pentru noi”.14) Continuă apoi aceleaşi consideraţii zicând: „Dar spune unde a fost jertfit? În vârful crucii. Altarul acestei jertfe este nou, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost şi jertfă şi preot. Jertfă după trup, iar preot după duh. Acelaşi şi a adus şi a fost adus după trup… Vezi că, Crucea a fost jertfelnic? Dar ar putea întreba cineva: Pentru care pricină jertfa nu este adusă în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri? Ca să se împlinească cuvintele: „A fost socotit între cei fărădelege”15)… Pentru aceasta a fost jertfit în afara cetăţii ca să afle că jertfa a fost universală, că darul este pentru tot pământul, ca să afli că este obştească curăţirea şi nu parţială, cum a fost aceea din timpul legii… Putem acum să ridicăm mâini cuvioase în orice loc, pentru că tot pământul a ajuns sfânt, mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru. Aici a fost jertfită o oaie iraţională, iar acolo una duhovnicească. Şi cu cât este mai mare jertfa, cu atât este mai mare şi sfinţirea. Pentru aceasta crucea este prilej de sărbătoare. Vrei să afli şi altă faptă mare a crucii? Astăzi ne-a deschis raiul încuiat de cinci mii de ani şi mai bine. Căci în această zi şi oră Dumnezeu a primit pe tâlhar în rai săvârşind două fapte mari: una că a deschis raiul, alta că l-a primit aici pe tâlhar. Astăzi ne-a redat vechea patrie, ne-a readus în oraşul părintesc, a dăruit locuinţă firii obşteşti, a oamenilor. Căci spune Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Ai fost răstignit şi pironit şi făgăduieşti raiul? Da, spune Domnul, ca să afli puterea pe care o am pe cruce. Căci devreme ce crucea era un lucru trist şi ca să nu te uiţi la rostul crucii care era de-a executa pe ea pe nelegiuiţi, săvârşeşte Domnul prin cruce, această minune, care arată mai cu seamă puterea ei, ca să cunoşti puterea Celui răstignit.16) Rugăciunile şi imnele bisericii, arată tot aşa puterea crucii în legătura învierii. Una dintre cele mai reprezentative cântări în această privinţă şi care ne reaminteşte mereu faptul învierii, glăsuieşte aşa: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat.”17) Tot aşa şi următoarea: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul, plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi apostolilor a propovădui le-ai poruncit, că ai înviat Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă.”18) Tot aşa şi acatistul învierii Mântuitorului intonează: „Primind, prin învierea Ta, raze strălucitoare ale darului şi prin acestea ca prin oglindă duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim…19) Reiese în mod clar legătura strânsă dintre jertfa pe cruce a Mântuitorului şi preamărirea Sa prin învierea din morţi. Biruinţa crucii, este şi semnul celei de-a doua veniri întru slavă.20)

DREPTMÃRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Fiecare lucru măreţ se împlineşte cu jertfire. Sub pecetea jertfei sunt toţi cei ce participă la ea cu toată fiinţa lor, tocmai pentru a şi-o însuşi. Este deci o biruinţă totală pentru toţi cei în comuniunea sublimităţii ei. Sub acest unghi orice jertfă potrivit valorii ei, primeşte însemnătate în ansamblul lucrărilor. Jertfa crucii este copleşitoare întrucât cuprinde toate laturile lumii, în toate înţelesurile ei imprimându-şi pecetea biruinţei vieţii noi asupra celei vechi, dându-i temelie puternică prin stricarea morţii şi răului, proclamând virtutea. Locaşul de cult ilustrează prin crucea de la temelie proiectată în întreaga construcţie şi înălţată pe turla sau cupola cerului realitatea biruinţei, strângând în unitatea duhului, laturile pământului spre reînnoire, renaştere şi înviere. Privind apoi pe toţi cei ce intră în alcătuirea lui spirituală, pe toţi purtătorii de cruce, îi găsim şi după trecerea pragului vieţii pământeşti sub straja crucilor, arătând credinţa şi nădejdea lor în înviere şi viaţa cea veşnică. Şi la noi grăiesc mai ales acelea ale eroilor naţionali ca Avram Iancu în revoluţia din 1848, şi corifeilor Marii Uniri din 1918, de la cele două evenimente, împlinindu-se în acest an 160, respectiv 90 de ani. Bisericile ridicate şi în amintirea lor, preiau însemnele creştine de totdeauna, confirmate ca ale biruinţelor nesfârşite. Bisericile ce se înalţă astăzi pretutindeni, reamintind aici şi noua catedrală arădeană, au la temelie şi jertfele celor care au avut izvor şi pilduire jertfa crucii Mântuitorului. Cu convingerea că privind la slava pe care Mântuitorul a revărsat-o asupra tuturor celor ce s-au învrednicit de-a lungul veacurilor de cununile cereşti, ne împărtăşim şi noi de toate darurile învierii, făcându-ne unii altora urările cuvenite de praznic sub binecuvântarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I
EPISCOP AL ARADULUI

NOTE

1. George Bălan, Semnificaţii filozofice ale tragicului, în „Revista de filozofie”, Bucureşti, 1965, nr.5, p.591 şi urm.

2. Conform Drd. Stelian Gomboş, recenzie la Ierom. T. Mada, Despătimirea – de la etică la fiinţialitate, Sibiu, 2007, în rev. Altarul Banatului, XVIII (LVII), 2007, serie nouă, nr. 10-12, p. 159.

3. Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1991, pp.248-249.

4. Idem, pp.281 şi urm.

5. Luca, 23, 46; Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p.354.

6. Ibidem.

7. Idem, p.355.

8. Idem, p.364.

9. Conform Idem, p.369.

10. Idem, p. 370.

11. Idem, p.372.

12. Idem p.374;conform Filipeni 3, 18-19

13. Idem, pp.376-377.

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cruce şi la tâlhar, în Cuvântări la praznice împărăteşti, Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, trad. Pr. D. Fecioru, pp. 121 şi urm.; conform I Corinteni 5,7-8.

15. Idem, p.123; conform Isaia 53,12, Marcu 15,28.

16. Idem, p. 124; conform Luca 23,43.

17. Slujba Utreniei duminicale.

18. Troparul Învierii, glas VII.

19. Icos 11.

20. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p.106, Matei, 24,30.