Astăzi, Hristos a vindecat doi orbi și un mut. Lesne putem intui titlurile care ar ține primele pagini ale ziarelor și ar rula pe burtierele TV dacă autorul acestor minuni am fi vreunul dintre noi. Declarații peste declarații, recunoașteri și diplome, aplauze la scenă deschisă, like-uri, share-uri, reflectoare.
Însă nu noi, niciunul dintre noi nu a vindecat nici pe cei doi orbi și nici pe cel țintuit în muțenie. Ci El, Hristos. Iar El, Hristos, vine, așa cum mereu o face, și ne dă oarecum lumea, duhul lumii noastre, peste cap. Nu dă declarații, nu așteaptă aplauze, diplome, nu vrea, culmea, nici like-uri și nici share-uri. Le poruncește cu asprime celor vindecați, zicând: ”Vedeți, nimeni să nu știe!”.
Ne provoacă la discreție. Ne invită, în mijlocul tuturor celor alor noastre, „să ne remodelăm sufletul”, după cum avea să spună Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul la Sfânta Liturghie săvârșită la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de pe Eminescu.
Prezent și în împreună-rugăciune cu soborul slujitor și credincioșii prezenți, Preasfinția Sa ne-a arătat și calea: să ne slujim de credință ca de o unealtă cu care să ne șlefuim/biciuim propriul eu, ferindu-ne astfel de superficialitate în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor și trăindu-ne viețile în smerenie, cumințenie, sinceritate, bucurie pentru binele aproapelui și statornicie în dreptate și cinste.
CUVÂNTUL IERARHULUI
Vederea și vorbirea – simțuri esențiale pentru viața întru credință
„Sfânta Evanghelie (Matei 9, 27-31) ce se citește în cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a 7-a după Rusalii, prezintă vindecarea a doi orbi și a unui mut îndrăcit, vindecări săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Capernaum. Domnul Hristos vindecă persoanele bolnave în casa Sfântului Petru, fiindcă nu dorea aprecieri publice de la martorii vindecărilor.
Celor doi orbi Domnul Hristos le-a pus întrebarea: „Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor”.
Domnul știa bine ce se petrece în inimile lor, însă această întrebare este pentru noi, ca să aflăm că Domnul Hristos ne cere credință pentru a primi daruri cerești, precum și pe cele pământești.
Problema credinței nu este chiar simplă și ușoară. De credință trebuie să ne slujim ca de o unealtă cu care ne șlefuim/biciuim propriul eu spre a ne remodela sufletul.
A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi, și de fapt nu numai ei, înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat și mai ales a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credință ca de o unealtă înseamnă a conștientiza că prin tine însuți sau doar prin ajutorul oamenilor nu mai poți realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu și au alergat la El după ce au epuizat oricare altă posibilitate și nădejde de a-și câștiga vederea. Ei au fost convinși că Dumnezeu le cunoștea taina vieții dar au mai crezut și aceea că numai El singur se va îndura de ei și-i va mântui.
Domnul Hristos S-a bucurat de cei care își mărturiseau credința prin fapte și S-a întristat de necredința unora.
Mai mult decât atât, în anumite cetăți, după cum ne spune Evanghelia, Hristos Domnul nu a făcut nicio minune din cauza lipsei de credință a oamenilor (cf. Matei 13,58).
Astfel, observăm că, deși este atotputernic, împotriva voinței și a necredinței omului nici Dumnezeu nu poate face nimic. Și totuși pe cei necredincioși, Iisus Hristos nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obișnuim noi să facem cu semenii noștri îndeosebi atunci când ideile ori comportamentul lor nu corespund cu concepțiile noastre, ci dimpotrivă, Domnul îi compătimea.
De ce oare Mântuitorul Iisus Hristos ne cere o credință mărturisitoare? Nu cumva și pentru a ne face unelte ale convertirii semenilor noștri necredincioși?
Psalmistul David, la vremea sa, era preocupat de grija de a nu deveni un exemplu negativ față de aproapele și de a nu altera credința celor din jurul său, când se ruga astfel: „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea și greșelile mele de la Tine nu s-au ascuns. De aceea să nu fie rușinați din pricina mea cei ce Te așteaptă (cred) pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor, și nici înfruntați pentru mine, cei ce Te caută pe Tine! (Psalmul 68, 7-8). Psalmistul ne avertizează că, adesea, printr-un comportament cu totul contrar credinței pe care teoretic pretindem că o avem, putem să devenim totuși motiv de sminteală pentru aproapele nostru. Ori Domnul Hristos ne cere ca, prin credință, viața să ia cu totul alt curs.
Cei care cred și sunt cu adevărat pe calea sfințeniei fug ca de foc de laudele oamenilor și își voalează atent faptele bune urmând întru totul poruncii lui Iisus dată multora dintre cei care au beneficiat de vindecările Lui; vezi nimeni să nu știe!
Sunt mulți eroi ai credinței, nu doar cei trecuți în calendar, ci și cei trecuți de Dumnezeu în calendarul Său adică în „Cartea Vieții”.
Atâta timp cât Biserica își va desfășura activitatea misionaro-profetică, așa cum au fost în trecut, sunt și în prezent și vor fi și pe viitor sfinți sau eroi ai credinței care nu au făcut și nu fac paradă de trăirea credinței lor. Nu trebuie totuși să se confunde credința cu credulitatea. Credința nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Și numai atunci ea îl trădează pe cel care o are, chiar și în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieții de zi cu zi. Cel credincios cu adevărat nu-și strigă crezul în public precum cucul numele, ci pur și simplu pune credința în lucrare… în sensul că duce o viață de credință.
Mai presus de toate, având ochi și gură, Dumnezeu ne cere să-L slujim în fiecare zi printr-o viață curată, sinceră și dreaptă fiecare la locul său de muncă, în familie și lume, exact cum învăța Sf. Ioan Botezătorul: „să nu faceți nimic mai mult peste ce vă este rânduit, le spunea vameșilor; iar ostașilor le spunea: Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept, și să vă mulțumiți cu solda voastră (Luca 3, 13-14).
Omul cu adevărat credincios se poate totuși recunoaște ușor prin aceea că predominanta vieții sale este cinstea, credința, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate și cinste și nu în ultimul rând dreptatea în relațiile cu semenii.
Viața în Hristos să fie pentru fiecare dintre noi întru discreție, smerenie, cumințenie, ferindu-ne de spectacolul zgomotos al lumii și de superficialitate în slujirea lui Dumnezeu și a semenilor.”, a spus Preasfințitul Părinte Emilian Crișanul.
23 iulie 2023, Duminica a 7-a după Rusalii, Liturghie cu prezență arhierească la Bisericuța de pe Eminescu, un timp cu și pentru Dumnezeu a cărui bogăție a coborât peste duhul vremurilor prin înțelesurile unor cuvinte de notat pe lista scurtă a celor musai de plinit: șlefuire, lucrare, remodelare, vindecare, credință, discreție, smerenie, cumințenie, sinceritate, valoare autentică, bucurie pentru binele aproapelui și statornicie în dreptate și cinste.
Pentru că doar așa toţi laolaltă şi cu o singură gură putem slăvi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. (Romani 15, 6)
