În prezentarea sa deopotrivă istorică şi practică, p. Abiel începe cu „Cei Nouă Sfinți Sirieni”, monahi din secolul al V-lea, care au evangheliazt Etiopia. Misiunea lor a dat naștere creștinismului etiopian și tradiției sale monahale profund ascetice și riguroase, păstrată cu sfinţenie până azi.

În mănăstirile din regiunea muntoasă Tigray din nordul ţării se află o zonă numită Waldeba, un tărâm dedicat exclusiv vieţii monahale, un fel de Munte Athos al Etiopiei, unde accesul laicilor şi al străinilor este restricţionat. Acolo trecutul și prezentul se întâlnesc în figurile luminoase ale monahilor şi pustnicilor care au împânzit peşterile, văile şi crestele. Multe dintre aceste mănăstiri sunt inaccesibile, departe de lume, trăind într-o sărăcie extremă, fără electricitate, telefon, internet, ba chiar şi fără apă potabilă, departe de orice drumuri practicabile, pierdute în munți și deșerturi, la care se poate ajunge doar pe jos, uneori după una sau două zile de mers. Monahii din aceste zone se consideră adevărați păstrători ai tradiției, martori ai unei spiritualități vii și păzitori ai unei continuități istorice neîntrerupte.

În timpul pelerinajului său, care l-a marcat profund, p. Abiel a luat parte la viața de zi cu zi a monahilor etiopieni în toate aspectele ei – liturgic, comunitar şi isihast. El mărturiseşte că cele șase luni petrecute pe înălțimile din Cornul Africii l-au pus în contact cu un popor monahal „care continua să trăiască sub ochii mei ceea ce citisem în Biblie și la primii Părinți ai Pustiei. Am descoperit acolo comunități de călugări, pustnici ai deșertului, trăind în post și rugăciune neîncetată, într-o exigență ascetică și evanghelică ieșită din comun” […] încă foarte aproape de practica monahală a primilor anahoreți din Egipt, Palestina și Siria.

Acolo pronia i-a rânduit să întâlnească diferite tipuri de pustnici despre care ştia, la fel ca cei mai mulţi dintre noi, doar din lecturile sale hagiografice: unii se hrănesc doar cu rădăcini, alţii trăiesc în scorburile unor arbuşti imenşi, alţii sunt girovagi sau rătăcitori, asumându-şi asceza unui neîntrerupt pelerinaj în post şi rugăciune, dormind pe unde îi apucă noaptea; unii sunt îmbrăcaţi în piei de animale, cum vedem în icoanele Sfinţilor Proroci Ilie şi Ioan Botezătorul; alţii se nevoiesc ca stâlpnici, iar alţii îşi petrec privegherea de fiecare noapte scufundaţi până la brâu în apa unui lac pentru a alunga somnul. Această nevoinţă neobişnuită a devenit tradiţională în monahismul etiopian întrucât a fost practicată de sfântul Gebre Menfes Kidus, ctitorul mănăstirii de la Zuqualla, care s-a rugat ani de zile stând în lacul format în craterul unui vulcan. Mai există încă şi case transformate în mănăstiri, în cazul soţilor care, după o perioadă de căsătorie, au hotărât să-şi trăiască restul vieţii în feciorie şi rugăciune. Această practică veche este atestată în scrierile ascetice siriace timpurii, iar membrii ei se numeau „fiii sau ficele legământului (bnay/bnat qyama). Un alt tip de viaţă monahală îl constituie mănăstirile duble, de bărbaţi şi de femei, precum Debre Libanos, Zokoala, Dibo Mariam, Assera Metera.

Monahismul etiopian acordă o mare importanţă educaţiei biblice şi patristice călugărilor, care învaţă pe de rost Psaltirea, Noul Testament şi alte cărţi biblice, precum şi scrieri ascetice ale unor autori sirieni ca Sfântul Isaac Sirul, Dadişo din Qatar, Ioan Dalyatha şi alţii.

Există, desigur şi lavre – de exemplu cea de la Adwa, în Muntele Soleda – care constituie comunităţi de pustnici care trăiesc într-un cadru geografic restrâns şi au viaţă liturgică comună. Pe lacul Tana din nordul Etiopiei există mai multe insule populate de monahi şi având regim avaton, cu mănăstiri din secolul al XIV-lea care păstrează nu doar manuscrise medievale de inestimabilă valoare, încă insuficient sau deloc neexplorate, ci şi morminte imperiale şi fresce tradiţionale etiopiene, incluse în patrimoniul UNESCO.

Vieţuirea mai îndelungată împreună cu monahii acestor locuri s-a dovedit roditoare pentru Fratele Abiel, care a avut posibilitatea să ceară cuvânt de folos mai multor părinţi îmbunătăţiţi, care şi-au deschis înaintea lui comorile sufletului, împărtăşindu-i câte ceva din tainele vieţii duhovniceşti. Notiţele pe care şi le-a luat cuprind multe cuvinte şi mărturii ale acestor monahi şi, probabil, într-o zi vor vedea lumina tiparului.

Fratele Abiel, născut în sudul Franței, absolvent al Institutului de Teologie Ortodoxă „Sfântul Serghie” din Paris şi doctorand la aceeaşi instituţie, este un călugăr latin ce vieţuieşte la Ierusalim. Trăieşte  de peste douăzeci de ani în Ţara Sfântă, alături de comunitățile creștine locale. El descrie cu pasiune această lume creștină orientală din perspectiva unui monah şi teolog, a unui călător și istoric, în lumina vastei sale culturi literare și istorice.
 
Ierod. drd. Filothei Vîlcu (Institutul de Studii Sud-Est Europene, Academia Română)