Biserica Ortodoxă Română din Nădlac –PROTOPOPIATUL ARAD

 (1822-2014)

Date referitoare la existenţa unei comunităţi ortodoxe la Nădlac datează din veacul al XV – lea. Imediat după aşezarea la Nădlac, Iakšič a ordonat construirea unei biserici în imediata apropiere a cetăţii, cunoscută astăzi sub numele de „biserica din Dolmă”. În 1552 zona trece sub influenţă turcească. Pentru musulmanii stabiliţi la Nădlac şi împrejurimi a fost construit un mecet pe locul numit Talamit (la 1-2 km depărtare de Nădlac spre est).

După anul 1699 zona văii Mureşului de Jos a fost organizată ca o regiune de graniţă cu 23 de puncte de apărare, printre care şi Nădlacul 9. Aici graniţa era apărată de 50 de haiduci (pedeştri) şi 25 de husari (călare). După pacea de la Passarowitz (1718) s-a desfiinţat zona de graniţă de pe Mureş şi Tisa, iar majoritatea sârbilor nădlăcani au emigrat spre Rusia, unde s-au angajat ca soldaţi în armata ţarinei Ecaterina Petrovna.

O dată cu instalarea la Nădlac a punctului de graniţă a fost demolată vechea cetate a lui Iakšič, şi cu piatra rezultată s-a construit o biserică cunoscută astăzi sub numele de „biserica din Velj”. Aceasta a fost construită pe malul apei Velj, astăzi secată (strada Mihail Kogălniceanu din Nădlac). Conform legendei, gospodarii veneau la biserică cu luntrea, deoarece prin noroiul de pe stradă era imposibil de ajuns la lăcaşul de închinăciune. Vechea „biserică din Dolmă” construită de Iakšič dăinuia şi atunci, dar era în pericol de a se prăbuşi şi nu se mai putea folosi. Biserica din Velj a fost construită pe un teren de 425 stânjeni pătraţi. Iconostasul bisericii din Velj a fost pictat de celebrul pictor bisericesc Ştefan Teneţchi. După cum spune inscripţia de pe un disc datat 1736, în acele timpuri patronul spiritual al lăcaşului de cult ortodox din Nădlac era Sfântul Ierarh Nicolae.

La începutul secolului al XIX -lea, când din această biserică s-au adus numeroase obiecte de cult în noul locaş de cult (construit între anii 1822 şi 1829), s-a „transferat” şi hramul bisericii.

Datele culese din documentele şi scrierile vremii au permis reconstituirea unei părţi din şirul de preoţi ortodocşi care au activat la Nădlac în lăcaşurile de cult de aici. Şi la Nădlac se întâlnesc cazuri de „dinastii” de preoţi: Popovici, Cervencovici, Mercea. În cazul în care nu s-a mai putut continua tradiţia familiei pe linie directă, unii preoţi au căutat să o ducă mai departe prin gineri: Cervencovici-Şerban, Varga-Marcovici, Chicin-Mărginean.

Desele revărsări ale Mureşului şi intemperiile vremii au contribuit la slăbirea temeliei bisericii. Tot în acea perioadă are loc o explozie demografică. După aşezarea comunităţii slovace la Nădlac (1802-1805), aceştia şi-au construit o biserică impunătoare (1812-1822), care reflecta starea materială şi spirituală a comunităţii. Ortodocşii nu au vrut să se lase mai prejos. De altfel în acea perioadă şi vatra satului s-a mutat puţin mai la nord, dezvoltându-se partea numită „de din sus” a localităţii. Cel care se ocupă cu efectuarea şi supravegherea lucrărilor de edificare a noii biserici ortodoxe la Nădlac a fost Francisc Schvab din Kikinda Mare. Piatra de temelie a noii biserici s-a pus la data de 28 aprilie 1822.

Construirea bisericii a durat până în 1829, după cum e consemnat pe tencuiala exterioară de deasupra uşilor de acces în biserică. Biserica e construită pe un teren de 552 stânjeni pătraţi, suprafaţa construită fiind de 380 stânjeni pătraţi. Imediat după ridicarea bisericii, în 1829, acest nou lăcaş de cult a fost sfinţit de către un sobor de preoţi, condus de către protopopul din Sânnicolaul Mare. În acele vremuri preoţi la Nădlac erau: Mihail Cervencovici (1817-1833); Flore Merce (1800-1831), Pavel Merce (1817-1830) şi Lazăr Cervencovici (1794-1833).

Aspectul de astăzi al bisericii datează de la sfârşitul secolului al XIX -lea. Până la acea dată ferestrele aveau dimensiuni mai mici, iar înălţimea interioară era mult mai joasă. De asemenea turnul era mai puţin înalt şi avea o cu totul altă înfăţişare.

La început pereţii interiori ai bisericii erau văruiţi în alb, cu unele tablouriicoane aduse din vechea biserică. În vederea ridicării valorii artistice a bisericii „în lăuntru ar fi multe de făcut”. Din 1892 mai mulţi pictori cunoscuţi în epocă sunt contactaţi de comitetul parohial nădlăcan pentru a propune planuri şi costuri ale lucrării: Filip Matei, Eugeniu Maximovici, Nicolae Pisilea (Pâşlea).

În şedinţa din 30 iunie/ 12 iulie 1896 preşedintele comitetului parohial – preotul Nicolae Chicin –, la insistenţele fratelui său, medicul Iuliu Chicin, prezintă „ofertul domnului Ion Zaicu, pictor academic şi auritor”. Oferta este acceptată, pictorul urmând să fie remunerat cu 3200 florini pentru pictură şi cu 1500 florini pentru auritură. „Lucrarea întreagă are să fie gata într-un an de la aprobarea contractului ce are să se facă”. Ioan Zaicu va realiza icoane pe catapeteasmă, pe stranele cantoriale şi pe tronuri, pe „boltirile bisericii” şi 7-8 fresce mari pe pereţi. Vopsitul pereţilor se va face cu culori de apă „în mod estetic şi durabil”, iar la iconostas, strane, tronuri şi scaune vor fi folosite culori de ulei. Auritura se va efectua „cu aurul cel mai fin”. Toate vor fi executate „din materialul cel mai bun şi în mod durabil”. În altar se vor vopsi pereţii cu culori de ulei. În 7/19 august 1896 episcopul Ioan Meţianu aprobă contractul încheiat între parohia ortodoxă română din Nădlac şi pictorul Ioan Zaicu, lucrările putând să înceapă.

Ioan Zaicu s-a născut la data de 2/14 septembrie 1968 la Fizeş-Berzovia, jud. Caraş-Severin, al doilea fiu al lui Adam şi Maria Zaicu. Şcoala primară o face în satul natal. Ajutat de învăţătorul din sat, Martin Ţiapu, Ioan Zaicu deprinde meşteşugul zugrăvitului, apoi a fost trimis ca ucenic la zugravul de biserici Filip Matei din Bocşa. Cei 10 ani petrecuţi de Ioan Zaicu în preajma acestuia au contribuit decisiv la conturarea structurii artistice a pictorului. În această perioadă Ioan Zaicu îl ajută pe Filip Matei în pictarea bisericilor din Comloş şi Ciclova. La 30 aprilie 1892 Ioan Zaicu adresează o scrisoare „onoratului comitet parohial român greco-ortodox” din Lugoj, prin care solicită o bursă de 300 florini pentru a-şi putea continua studiile. În octombrie 1892 Ioan Zaicu pleacă la Viena, unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase. Aici a urmat timp de doi ani cursurile ca auditor şi alţi doi ani ca student. În perioada petrecută în capitala Monarhiei Austro-Ungare activitatea artistică a lui Ioan Zaicu este caracterizează de studii de atelier şi portrete, în general feminine (în ulei, creion sau cărbune). Nesfârşitele griji materiale din anii studenţiei l-au determinat pe Ioan Zaicu să se întoarcă în locurile natale pentru a câştiga bani prin executarea unor comenzi de pictură bisericească. La iniţiativa şi la invitaţia unui prieten, pe care şi-l făcuse la Viena – medicul nădlăcan Iuliu Chicin, Ioan Zaicu se înscrie la concursul pentru pictarea bisericii de la Nădlac, pe care îl şi câştigă. Numeroase realizări ale lui Ioan Zaicu în ansamblul pictural de la Nădlac au ca inspiraţie scene din „Golden Bibel”, pe care pictorul a studiat-o în amănunt în perioada studenţiei de la Viena. Iată câteva exemple: Drumul Crucii, Botezul lui Iisus Hristos, Înălţarea la cer, Schimbarea la faţă.

Pe bolta bisericii, împărţită în cinci registre, sunt realizate următoarele scene: Sfântul Ilie, Iisus la lacul Siloamului, Predica Sfântului Ioan Botezătorul, Evangheliştii Marcu şi Ioan, Cain ucide pe fratele său Abel (pe partea nordică) şi Umblarea pe mare, Samarineanul milostiv, Vindecarea unui îndrăcit, Evangheliştii Luca şi Matei, Jertfa lui Avraam (pe partea sudică).

Pe pereţii sfântului Altar sunt realizate frescele: Răstignirea, Iisus Hristos Pantocrator şi Luarea de pe Cruce.

Partea de lemnărie din biserica nădlăcană este realizată de familia de sculptori Bosioc, Nestor cu fiii săi Iosif şi Iuliu. Pentru ornamentele de pe bârnele iconostasului, strane şi tronuri sunt folosite vrejuri de viţă de vie, donate de credincioşi, care apoi au fost aurite cu foiţă de aur.

Noul iconostas – lung de 10 m şi înalt de 15 m – cuprinde 4 registre de icoane.

Imaginile sfinţilor de pe catapeteasmă sunt despărţite de coloane duble, ornamentate cu vrejuri de viţă de vie donate de credincioşi şi cu frunze şi fructe sculptate, care urcă în spirală de la bază spre capitelurile realizate în stil corintic, cu motive florale. Registrele de icoane sunt despărţite de brâie orizontale, ornate tot cu viţă de vie şi cu motive florale. Imediat după terminarea ridicării iconostasului în biserică, nădlăcanii i-au constrâns pe sculptori să realizeze dantelării de sculptură cu elemente vegetale între icoane, pentru a elimina spaţiile goale, considerate a fi inestetice.

Uşile iconostasului sunt frumos ornamentate cu motive florale în jurul icoanelor plasate central. Pe uşile diaconeşti sunt pictaţi Sf. Arhanghel Mihail (pe uşa dinspre nord) şi Sf. Arhidiacon Ştefan (pe uşa dinspre sud). Ioan Zaicu pictează pe uşile împărăteşti Bunavestire: pe uşa dinspre nord este reprezentată Sfânta Fecioară Maria rugându-se, iar pe uşa dinspre sud este pictat Sf. Arhanghel Gavril cu o ramură de crin în mână, vestindu-i Fecioarei Maria că urmează să-L nască pe Pruncul Divin. Registrul cel mai de jos cuprinde patru icoane care reprezintă următoarele scene (de la sud spre nord): Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul; Iisus Hristos şi femeia samarineană la Fântâna lui David; Fuga în Egipt a Familiei Sfinte; Iona înghiţit de chit. Următorul registru cuprinde patru icoane împărăteşti, în care personajele sunt realizate în picioare: Ioan Botezătorul, Iisus Hristos, Maica Domnului cu Fiul în braţe şi Sfântul Ierarh Nicolae – hramul bisericii.

Deasupra uşilor laterale de acces în altar sunt reprezentate scene din viaţa Sfintei Fecioare Maria: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (la sud) şi Adormirea Maicii Domnului (la nord). Deasupra uşilor împărăteşti Ioan Zaicu a realizat o variantă a Cinei celei de taină. Deasupra acestei icoane Bosioc a sculptat un fel de zapis pe care Ioan Zaicu a scris cu litere aurite: Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Registrul următor este format din şapte icoane în care este „povestită” vizual viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În centru se află icoana Sfânta Treime. Scena este una deosebită, fiind reprezentată încoronarea Maicii Domnului de către Sfânta Treime. În colţul din dreapta jos Ioan Zaicu a scris cu vopsea roşie anul realizării ansamblului pictural şi s-a semnat (Ioan Zaicu, 1897). Icoana este încadrată la dreapta de scenele: Naşterea lui Iisus Hristos, Botezul în Iordan şi Pogorârea Duhului Sfânt. Spre stânga sunt realizate icoanele: Intrarea în Ierusalim, Înălţarea Domnului la ceruri şi Schimbarea la faţă. Registrul cel mai de sus este împărţit în două de Crucea Mântuitorului, realizată după modelul crucii de pe catapeteasma catedralei ortodoxe române din Arad şi de icoana Învierii Domnului. La picioarele Sfintei Crucii canonul bizantin de pictură bisericească îi aşează pe Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan (înspre nord) şi pe Maica Domnului (înspre sud). De o parte şi de alta sunt reprezentaţi 12 dintre cei mai de seamă proroci şi ai Vechiului Testament (patru în partea de jos şi doi deasupra pe fiecare parte). Tronurile, stranele şi scaunele din biserică sunt realizate în acelaşi stil decorativ ca şi iconostasul. Abundă elementele florale, în special vrejuri de viţă de vie. Sculptura iconostasului şi a mobilierului este realizată cu elemente decorative în stil baroc.

În şedinţa comitetului parohial din data de 15/27 iulie 1897 se ia hotărârea de a se pavimenta biserica în concordanţă cu pictura şi sculptura cu „cărămidă colorată” sau „cheramitz”. După examinarea mai multor modele de ceramică de pardoseală, sinodul parohial se opreşte la oferta făcută de fabrica de ceramică din Szeged. Pentru altar s-a folosit cărămidă albă cu 4 colţuri, pentru amvon s-a ales cărămidă albă cu 8 colţuri, iar naosul şi pronaosul au fost pavate cu cărămidă roşie cu 8 colţuri.

În timpul lucrărilor de înfrumuseţare interioară a bisericii slujbele religioase s-au ţinut în încăperea destinată şcolii de fete de la şcoala centrală confesională 32. În acea perioadă cursurile destinate fetelor s-au suspendat, şcolăriţele urmând să înveţe alături de băieţi.

La data de 3 ianuarie 1898 se trimite o invitaţie episcopului Ioan Meţianu pentru a participa la târnosirea bisericii din Nădlac. Episcopul îl invită şi pe protopopul Aradului Moise Bocşan să îl însoţească la Nădlac: „te poftesc a mă însoţi la acel act sărbătoresc”.

În prezenţa unui mare număr de credincioşi, la data de 15/27 august 1898, sâmbăta, s-a sfinţit lăcaşul de cult. Slujba de sfinţire, urmată de Sfânta Liturghie, a fost săvârşită de un sobor de preoţi care l-a avut în frunte pe Ioan Meţianu – episcopul Aradului şi pe preoţii nădlăcani Vincenţiu Marcovici şi Nicolae Chicin. Atunci au fost aşezate în masa Sfântului Altar moaşte de sfinţi.

Iniţial gardul exterior al bisericii era din pământ bătut. Pe la mijlocul deceniului al patrulea al secolului trecut s-a pus problema ridicării unui nou gard, deoarece cel existent era aproape de ruinare. Se solicită să se facă un gard de fier „cu bază de beton”. La 2 septembrie 1937 se semnează contractul pentru realizarea gardul de fier cu Traian Chicin şi cu Ioan Skroda şi Andrei Rozsa pentru repararea exterioară a bisericii şi realizarea părţii de beton a gardului. Toţi cei trei meşteri erau din Nădlac.

În anul 2000-2001 se restaurează pictura interioară a bisericii, de către pictor-restaurator Ana Marcu, pictură care era afumată de la lumânările care ardeau în biserică de mai bine de un secol. Vechimea a fost un alt factor care a accentuat deteriorarea ansamblului pictural. Sumele necesare pentru această amplă lucrare s-au strâns exclusiv din donaţii de la credincioşi. La data de 26 august 2006, în prezenţa a numeroşi credincioşi, biserica din Nădlac a fost binecuvântată, în urma lucrărilor de restaurare a picturii interioare şi a exteriorului, de către PS Timotei Seviciu, Episcopul Aradului şi PS Luchian Pantelici – Episcop ortodox sârb al Ungariei şi administrator al Timişorii.

Din şirul preoţilor care au slujit în actualul lăcaş de cult ortodox din Nădlac se remarcă câţiva.

Lazăr Cervencovici (1794-1833) fiul preotului Petru Cervencovici. A fost primul preot din Nădlac despre care se ştie că a avut o bibliotecă personală, pe care a lăsat-o moştenire fiului său, Mihai, tot preot.

Pavel Merce (1817-1830), amintit în 1822 ca preot emerit şi protopop de Nădlac.

Petru Varga (1834-1857) – s-a născut în anul 1810 la Zărand. Între 1835 şi 1839 a fost profesor la Institutul Teologic din Arad 42. În anul 1854 a scris o „predică generalnică a îngropăciunilor” în versuri, de 33 de pagini. A cerut episcopului Procopie Ivaşcovici bani să îşi publice predica, dar nu a primit nimic. În timpul păstoririi acestui preot au loc la Nădlac puternice frământări greco-catolice, acum înfiinţându-se oficial comunitatea unită de la Nădlac. În anul 1857, bolnav fiind, îşi ia capelan pe ginerele său, Vincenţiu Marcovici, care îi va urma în parohie.

George Şerban (1838-1895) are cea mai lungă activitate dintre preoţii care au păstorit la Nădlac. S-a născut în anul 1808, fiind fiul preotului Teodor Şerban din Şiclău şi a Anei. Soţia sa, Pulcheria, a fost fiica preotului Mihail Cervencovici.

Mai mult de jumătate de secol George Şerban şi-a concentrat activitatea pentru „înaintarea şi prosperarea naţiunei şi bisericii sale”. A avut 4 fii, toţi ajungând să ocupe funcţii însemnate: Mihai – jude regesc la tribunalul din Szeged; Teodor – preot-paroh în Bichiş; George – avocat la Nădlac; Alexandru – învăţător în Timişeşti. La data de 2/14 mai 1888 45 comitetul parohial intenţiona să organizeze o festivitate în cinstea celor 50 de ani de păstorire la Nădlac – „pentru mai mare şi mai solemnă festivitate de a-şi putea exprima bucuria, stima şi devotamentul ce-l simte publicul greco-oriental român din opidul Nădlac faţă de preademnul său părinte sufletesc”. George Şerban e caracterizat drept „un funcţionar bisericesc carele s-a consacrat un jumătate seclu pentru înaintarea şi prosperarea naţiunii şi bisericii sale”. A contribuit la înfiinţarea şcolii a III -a „în suburbiul bujiacu”, construirea unei sălii de consultare pentru comitetul parohial, renovarea („restabilirea şi edificarea”) salei de învăţământ la şcoala superioară centrală; a pus în ordine fondurile bisericeşti şi şcolare; a avut iniţiativa înfiinţării fondului şcolar.

Preotul George Şerban a fost un „adevărat şi preademn fiu al naţiunii şi al bisericii sale ortodoxe”. În 17/29 martie 1891 George Şerban cere Episcopiei arădene un capelan: „din consideraţiune că a funcţionat ca paroh 54 de ani şi decăzând corporalminte din causa etatei înaintate”. Capelan pe lângă bătrânul paroh a venit Nicolae Chicin. George Şerban trece la cele veşnice la data de 8/20 noiembrie 1895. Piatra funerară de pe mormântul preotului, ridicată de fiul său Mihai, are desenat un blazon nobiliar reprezentând un scut pe care sunt inserate trei piscuri şi un cerb. Deasupra se află un braţ înarmat cu o sabie. Averea rămasă în urma lui a constat din 5 porci (aproximativ 200 florini), 400 florini în bani, 7 cai şi „mobile de casă”. Cel care s-a ocupat de succesiune a fost ginerele său, preotul Ioan Căpitan din Cladova.

Vincenţiu Marcovici (1858-1912) („popa Chentă”, cum e cunoscut în popor) a făcut parte dintr-o „dinastie” de preoţi. A fost ginerele preotului Petru Varga, căruia i-a şi urmat în parohie, iar fratele său, Dimitrie Marcovici, a fost preot în Şeitin. S-a născut în 20 ianuarie 1832 la Şeitin, a urmat 6 clase apoi gimnaziul, după care a absolvit Institutul Teologic din Arad în anul 1855/1856. A fost sfinţit de preot în 1859 de către episcopul Aradului Procopie Ivaşcovici. După o scurtă perioadă în care a fost capelan pe lângă socrul său, preotul Petru Varga, i-a urmat acestuia în parohie. Vincenţiu Marcovici s-a căsătorit cu Rozalia Varga, la data de 27 ianuarie 1857, care a murit la data de 26 martie 1863. Au avut împreună trei copii, toţi morţi prematur: Pavel – născut în 1 februarie 1858, mort la 19 februarie 1858; Cornelia – născută la 1 septembrie 1859, moartă la 7 septembrie 1876; Ersilia – născută în 10 iulie 1861, moartă la 5 septembrie 1862. În 1895, după moartea soţiei şi a copiilor săi naturali, Vincenţiu Marcovici adoptă alţi trei copii, „ca să am şi eu razăm la neputinţele mele”. La data de 4/16 ianuarie 1898 sinodul parohial a propus să se organizeze „jubilarea părintelui Vincenţiu Marcovici”, „încărunţit în serviciu de 40 de ani”.

Nicolae Chicin (1891-1939) s-a născut la data de 17 octombrie 1866 la Nădlac. După terminarea şcolii elementare şi secundare şi după „examenul de maturitate” de la Szarvas în 1884/1885, Nicolae Chicin a studiat la Institutul Teologic din Arad, pe care l-a absolvit în anul 1888, cu examen „lăudabil”.

Începând cu anul 1888/1889 a ocupat catedra de muzică vocală şi instrumentală la Preparandie, predând totodată şi limba română şi geografia la cursul pregătitor. Această funcţie o va exercita până în anul 1891/1892, când va veni preot la Nădlac.

În 25 martie 1892 e hirotonit diacon, iar în 17 octombrie 1892 este hirotonit preotcapelan de către episcopul Ioan Meţianu. S-a căsătorit cu Emilia Caba – fiica unuia dintre cei mai de seamă gospodari din localitate, cu care a avut trei copii: Emilia (născută în 4 iunie 1893), George Sabin (născut în 20 aprilie 1896); Letiţia Felicia (născută în 17 februarie 1899). La 8/20 noiembrie 1892 s-a introdus în funcţie capelanul Nicolae Chicin, pe lângă „veteranul” preot George Şerban. Sfânta Liturghie a fost oficiată de Nicolae Chicin, Vincenţiu Marcovici, Traian Putici, protopopul Timişorii, şi Dimitrie Barbu, preot în Pecica, trimis al protopopului Aradului. În raportul său, D. Barbu spunea: „Observ că biserica era îndesuită de popor îmbrăcat sărbătoreşte. Prezenţi au fost foarte mulţi dintre străinii de altă confesiune. Prezentă a fost şi toată inteligenţa de acolo în frunte cu protopretorele şi toţi notarii, medicii şi ceilalţi antişti din comună şi din comunele din cerc.” După Sfânta Liturghie s-a dat un „banchet” în onoarea noului capelan, unde corul vocal bisericesc „ne-a delectat cu mai multe şi frumoase cântări naţionale”. În şedinţa Consistoriului Diecezan din 24 ianuarie 1896 a fost confirmat în funcţia de preot paroh la parohia Nădlac. La data de 12/24 februarie 1896 a fost „prevăzut cu Sânghelia” 58, iar de Florii (17/29 martie 1896) „Sânghelia a fost publicată în biserică” de către preotul Vincenţiu Marcovici. Din 16/29 ianuarie 1904 Nicolae Chicin preia funcţia de conducător al sinodului parohial 59. Din cauza vârstei, Nicolae Chicin solicită „capelan personal” – „o persoană mai aleasă şi potrivită”, începând cu data de 1 ianuarie 1937. A fost numit în funcţia de capelan Teodor Şerb din Felnac 60, iar duminică, 24 ianuarie 1937, a fost introdus în funcţie, delegat de la Protopopiat fiind preotul Petru Nemet din Şeitin. A participat un sobor de 5 preoţi, „fiind prezenţi un număr de credincioşi mai însemnat decât de obicei”. Nicolae Chicin e trecut în pensie începând cu data de 1 aprilie 1938, „pentru limită de vârstă”. Trece la cele veşnice în 24 noiembrie 1940, fiind înmormântat pe locul cumpărat de fratele său, medicul Iuliu, care a decedat şi a fost înmormântat la Timişoara. Cel mai mare merit pe care l-a avut preotul Nicolae Chicin la Nădlac a fost acela că în timpul păstoririi sale s-a pictat interiorul bisericii ortodoxe române din Nădlac. Drept dovadă rămâne chipul său imprimat printre personajele zugrăvite în scena Batjocorirea lui Iisus.

Dimitrie Popian (1949-1957) este primul preot care a activat la fosta parohie greco-catolică, revenită la ortodoxie în 21 octombrie 1948. Este originar din Semlac. A venit la Nădlac de la parohia Iermata, judeţul Arad, Protopopiatul Ineu, fiind instalat în funcţie la data de 29 august 1949, de către delegatul episcopal, preotul Aurel Goia din parohia ortodoxă nădlăcană. Este înmormântat la Arad, în cimitirul Pomenirea.

Vasile Bărbuţ (1957-1991). S-a născut în 24 decembrie 1921 în Şeitin, fiul lui Teodor şi al Elisabetei. A făcut 5 clase primare în comuna natală, apoi a absolvit Şcoala Normală „Dimitrie Ţichindeal” din Arad, fiind şef de promoţie. A terminat Academia Teologică din Arad, preoţindu-se în 1 octombrie 1947. A fost numit paroh în comuna Pilul, judeţul Arad, unde a păstorit 10 ani. În 15 august 1957, prin schimb aprobat de corporaţiile parohiale, la cererea Consiliului Eparhial, preotul Dimitrie Popian merge de la parohia Nădlac II la parohia Şeitin, în locul preotului Vasile Bărbuţ, venit paroh în Şeitin la 1 august. Fiind căsătorit cu Iuliana Totorean din Nădlac, acceptă acest schimb. În 1948 a luat licenţa în teologie cu media „foarte bine”, la Institutul Teologic din Sibiu lucrând subiectul „Originea omului după religie şi ştiinţă”, coordonată de profesorul Emilian Vasilescu. A primit rangul de protopop onorific al Aradului la 6 decembrie 1960, menţinându-şi şi postul de preot la parohia Nădlac. În anul 1976 este numit vicar episcopal administrativ la Episcopia Aradului. Ocupă acest post timp de 18 luni. A ieşit în pensie în 1991. A trecut la cele veşnice la începutul lunii noiembrie 1998.

Viorel Mihuţ (1961-1972) s-a născut în anul 1900. Între 1943-1948 a fost corespondent al săptămânalului Calea Mântuirii din Arad, editat sub patronajul episcopului Andrei Magieru. A fost transferat la Nădlac de la parohia Arad-Centru, ocupând un timp şi funcţia de protopop al Aradului. „Preotul Viorel Mihuţ a fost un bun coleg, un om minunat, cu o fire veşnic veselă – deşi spre sfârşitul vieţii a avut multe decepţii. A fost un preot bine pregătit, bun predicator, fiind distins cu cel mai înalt titlu bisericesc la care poate ajunge un preot „iconom stavrofor”. Astfel îşi aminteşte de el colegul său de parohie, Vasile Bărbuţ. În 1 octombrie 1972 se retrage la pensie, în vârstă de 72 de ani, iar un an mai târziu trece la cele veşnice, fiind înmormântat în cimitirul Pomenirea din Arad lângă părinţii lui.

Ştefan Păcurar (1976-prezent) s-a născut la Nădlac în 17 ianuarie 1952. A studiat la Seminarul din Caransebeş şi la Facultatea de Teologie din Sibiu, unde i-a avut ca profesori pe Mircea Păcurariu, Teodor Bodogae, Ioan Ică senior şi alte personalităţi ale vieţii teologice româneşti. A venit la Nădlac de la parohia Minişul de Sus, în urma ieşirii la pensie a lui Viorel Mihuţ, la cererea preotului Vasile Bărbuţ. Începând cu anul 1977 preotul Ştefan Păcurar ocupă şi postul de conducător de oficiu parohial.

Vizite canonice ale ierarhilor arădeni la Nădlac

Printre primele vizite canonice consemnate de documentele de arhivă a fost cea a episcopului Ioan Meţianu, cu prilejul sfinţirii locaşului de cult nădlăcan. În luna decembrie a anului 1897 pictura, sculptura şi pardosirea bisericii erau terminate. Următorul pas de urmat era târnosirea lăcaşului de cult, având în vedere că nu fusese sfinţit de către arhiereu.

O cerere adresată episcopului Ioan Meţianu în care este exprimată dorinţa credincioşilor nădlăcani ca ierarhul arădean să participe la sfinţirea locaşului lor de închinăciune este adresată de către preotul Nicolae Chicin la data de 7/19 august 1898. Aici se preciza: „Comuna bis. gr. or. română din Nădlac de un timp îndelungat a fost pătrunsă de dorinţa fierbinte că să-şi poată odată înfrumuseţa şi renova Sta sa biserică, ca pentru nenumăratele daruri şi bunătăţi pe cari le primeşte dela cel Preaînalt în semn de mulţumită să aducă o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. Acum după ce din îndurarea şi cu ajutorul Tatălui ceresc acea înfrumuseţare şi renvare este terminată, credincioşii bisericii noastre prin comitetul parohial vin a da expresiune acelei dorinţe ferbinte, ca sta biserică să fie sânţită de către Înaltul Prea Sânţia Voastră ca astfel bucuria lor avându-vă în mijlocul lor să fie deplină, deci subscrisul în numele comitetului parohial din Nădlac cu toată umilinţa vin a vă roga să binevoiţi a primi şi efeptui sânţirea bis. n.”.

În primăvara anului 1899 vine în vizită la Nădlac episcopul Iosif Goldiş.

În data de 22 august 1936 la Oficiul Parohial Nădlac se primeşte o înştiinţare conform căreia în 6 septembrie 1936 se anunţă vizita canonică a episcopului Andrei Magieru la această parohie. La ora 3,30 va sosi episcopul la Nădlac, iar preoţii trebuie să îl aştepte cu Evanghelia şi Crucea, îmbrăcaţi în odăjdii, „înconjurat de popor vei primi pe PS Sa în uşa bisericii”. Se solicită invitarea prefectului şi a primpretorului. Se recomandă insistent să nu se pregătească ospăţ pentru episcop. De va fi timp va vizita şi cimitirul, iar la casa parohială, pe lângă familia preotului „va cunoaşte” şi membrii comitetului parohial.

În anul 1954 octombrie parohia Nădlac a trăit o mare şi neuitată sărbătoare – Sfinţirea bisericii renovate în exterior. Sfinţirea s-a făcut de episcopul Andrei Magieru, însoţit de preoţii Gheorghe Liţiu, vicar episcopesc, Alexandru Budai, protopop al Aradului, Roman Codreanu, Gheorghe Gruin din Semlac; Dimitrie Roşcău din Şeitin; Teodor Şiclovan din Pecica şi Dimitrie Popian de la biserica revenită de la unire şi Aurel Goia de la biserica mare din Nădlac.

Înalt Prea Sfinţia sa dr. Nicolae Corneanu, actualul Mitropolit al Banatului, cât a funcţionat ca episcop al Aradului, a vizitat Nădlacul de trei ori între anii 1960-1961.

Episcopul Teoctist Arăpaş (ajuns ulterior Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române) a vizitat Nădlacul de mai multe ori în anii 1962-1973.

Episcopul Visarion Aşteleanu în anii 1974-1977 a făcut mai multe vizite canonice la Nădlac.

Înalt Prea Sfinţitul Dr. Timotei Seviciu, Arhiepiscop al Aradului a făcut mai multe vizite canonice la Nădlac.

La data de 26 august 2006, Nădlacul a trăit o zi însemnată. S-a sfinţit biserica, după ample renovări interioare şi exterioare. La evenimentul de înălţare spirituală au participat P.S. Timotei Seviciu – Episcop al Aradului, şi P.S. Luchian Pantelici – Episcop ortodox sârb al Ungariei şi administrator al Timişorii. Alături de cei doi ierarhi au participat un sobor de preoţi din localităţile din jurul Nădlacului, precum şi numeroşi credincioşi, alături de autorităţile civile ale oraşului.

În data de 17 ianuarie 2010, la aproximativ o lună de la ridicarea Episcopiei Aradului la rang de Arhiepiscopie, ÎPS Timotei a făcut prima vizită canonică în calitate de arhiepiscop în localitatea Nădlac. Cu această ocazie a fost sărbătorit şi preotul Ştefan Păcurar la împlinirea vârstei de 58 de ani.