Prăznuirea Sfinţilor Trei Ierarhi ne aminteşte, cu deosebită bucurie sufletească în fiecare an, de primul dangăt al clopotelor Catedralei Arhiepiscopale, sfinţite şi ridicate în turlă, aşteptat cu nerăbdare de mulţimea credincioşilor prezenţi la praznic. Împlinirea a 20 de ani de la momentul ridicării clopotelor, socotesc ca fiind motiv de aducere aminte celor ce mai sunt printre noi: ctitori, donatori şi împreună rugători, iar celor mutaţi în veşnicie – pioasă recunoştinţă.

Sfinţirea şi ridicarea clopotelor în turla Catedralei

La Praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, 21 noiembrie 2003, clopotele Catedralei, turnate la cea mai veche şi prestigioasă fabrică din Austria, au fost aduse şi aşezate iniţial în curtea şantierului de construcţie a Catedralei, pe o platformă de lemn amenajată în acest scop, uşa de intrare în şantier fiind deschisă în fiecare zi, dând posibilitatea credincioşilor să le privească.

La data de 30 noiembrie 2003, s-au sfinţit de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Dr. Timotei Seviciu, înconjurat de membrii Permanenţei Consiliului Eparhial; era o zi de luni, prăznuirea Sfântului Apostol Andrei, ajunul Zilei Naţionale a poporului român, încărcată de evenimentele ce marcau 85 de ani de la Marea Unire din 1918.

Iarna anului 2003 a fost destul de blândă, mai ales în prima parte, fapt care a dat constructorilor posibilitatea să amenajeze locul unde vor fi instalate clopotele. Scheletul metalic ce avea să susţină clopotele, pregătit prin grija ing. Teodor Ioan Faur, a fost montat în turla mică din partea dreaptă a Catedralei, iar la scurtă vreme clopotele au fost ridicate pe rând cu o macara până la nivelul geamurilor de la turlă, apoi introduse pe o linie rulantă. Prima chemare ce seconda rostul Praznicului Intrării Maicii Domnului în Biserică, adică intrarea noastră în comuniune permanentă cu Hristos, s-a auzit în turla Catedralei la data de 30 ianuarie 2004 prin dangătul clopotelor.

Scurtă privire istorică despre clopote

Vechimea clopotelor merge până la 3.600 de ani î. Hr. Clopotele îşi au originea în China, apoi au fost cunoscute în secolul al VIII-lea în Egipt şi, mai târziu, în Europa. În Grecia antică erau folosite pentru a face cunoscută deschiderea pieţelor de peşte; în Roma antică anunţau deschiderea băilor publice, ulterior se foloseau şi pentru anunţarea sărbătorilor religioase păgâne.

Fiind folosite de religiile păgâne, creştinii erau reticenţi la întrebuinţarea lor în cultul Bisericii. Într-o primă fază, chiar au respins utilizarea lor în cult. Serviciile religioase erau anunţate până în secolul al IV-lea de către diaconi. Actele martirice pe vremea împăratului Diocleţian se anunţau cu trompeta, după modelul Vechiului Testament, iar pe vremea Sfântului Pahomie cel Mare, potrivit scrierilor dedicate vieţii sale, era folosită toaca pentru a anunţa ora de rugăciune.

Se crede că pentru prima dată clopotele au fost introduse în Biserica Apuseană în secolul al V-lea de către episcopul Paulin de Nola (+431). Apoi, în veacul al VI-lea, clopotele au primit o utilizare cultică în Europa Apuseană, fiind aduse şi folosite de către călugării irlandezi; iar în secolul al VII-lea, clopotele apar în inventarele mănăstirilor şi ale parohiilor.

O mare răspândire a clopotelor a avut loc în secolul al IX-lea în Balcani şi în Orientul Mijlociu, determinată de dogele Veneţiei, care în anul 865 i-a trimis împăratului Mihail al III-lea (842-867) douăsprezece clopote, care au fost instalate într-o clopotniţă încorporată Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol. Mai târziu au fost dotate cu clopote toate bisericile din Constantinopol, de la Muntele Athos şi în întregul Răsărit ortodox. După căderea Constantinopolului sub turci (1453) şi ocupaţia turcească în ţările creştine, aceştia au interzis în mare parte tragerea clopotelor în biserici.

Mănăstirea Cotmeana, una din ctitoriile domnitorului Mircea cel Bătrân, găzduieşte cel mai vechi clopot din Patriarhia Română, care a fost dăruit de Dragomir jupânul. Mai târziu, toate bisericile mănăstireşti, parohiale şi catedralele au fost înzestrate cu unul sau mai multe clopote, după mărimea clădirii şi dărnicia credincioşilor.

În cele două Războaie Mondiale, clopotele din întreaga ţară au devenit pradă importantă de război, fiind aruncate în chip josnic din turlele bisericilor, sparte în bucăţi pentru a fi mai uşor transportabile la topitoriile care le prefăceau în ţevi de tun şi gloanţe. 

Semnificaţia teologică a clopotelor

Pe lângă toaca de lemn, cunoscută din cele mai vechi timpuri, clopotele fac parte comună din cultul divin, care dimensionează exteriorizarea sentimentelor de adorare şi cinstire dăruite lui Dumnezeu, dând timpului o măsură liturgică corespunzătoare şi chemând creştinul să treacă din realitatea cotidiană într-o altă realitate, nesupusă simţurilor.

Clopotele exprimă bucuria triumfătoare a Bisericii, cântată şi citită prin slujbele dumnezeieşti care se oficiază, şi ne cheamă în primul rând la împărtăşirea sfinţeniei sfinţilor, potrivit rugăciunii de sfinţire a clopotelor: „Toţi cei care pot auzi glasul lor, în zi şi în noapte, să se împărtăşească de sfinţenia sfinţilor”. La fel, glasul clopotelor ne comunică bucuria rugăciunii, precum şi primejdia şi necazul.

Clopotele bisericilor au un rost ocrotitor, vestitor şi mântuitor, însoţind în chip tainic mesajul propovăduitor al apostolilor în întreaga lume, conform cuvintelor Sfintei Scripturi „în tot pământul a ieşit vestirea lor”, dar reprezintă şi un mesaj autentic raportat la viaţa omului, la bucuriile şi încercările vieţii, potrivit cuvintelor întâlnite de cele mai multe ori ca inscripţie pe exteriorul lor: „Pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgerele frâng (alung)”.

Prin rugăciunile săvârşite în taină de preot la slujba de sfinţire, clopotul bisericii devine un obiect încărcat de har şi binecuvântare, lucrător al Dreptei atotputernice: „Umple clopotul acesta de binecuvântarea Ta cea cerească ca, glasul sunării lui auzindu-l, puterile cele potrivnice ale văzduhului să se depărteze de la curţile credincioşilor Tăi şi toate săgeţile lor cele aprinse, pornite asupra noastră, să se stingă; asemenea, trăsnetul fulgerelor, căderea grindinei şi toată tulburarea cea vătămătoare a văzduhului fiind alungate şi gonite de dreapta Ta cea atotputernică şi tare, să se domolească, să se liniştească şi să se depărteze”.

În decursul veacurilor, clopotele bisericilor s-au folosit şi în cazuri speciale, precum: mobilizarea pentru război; pentru refugiu din calea apelor şi a focului; răscoale; revoluţii; marcări de intervale orare; avertizări de furtună şi vreme rea.

În cultul bisericesc se mai folosesc şi clopoţei de mici dimensiuni, dar de aceeaşi formă, prinşi la odăjdiile arhiereşti, care amintesc de veşmintele slujitorilor de la Templul din Ierusalim, despre care ne vorbeşte cartea a doua a Sfintei Scripturi: „Poalele tunicii marelui preot Aaron erau împodobite cu clopoţei de aur” (Ieşirea 39, 25-26) – ca o revelaţie a prorocului Moise pentru aducerea aminte a împlinirii legilor şi poruncilor date de Dumnezeu. Clopoţei se mai foloseau şi în armată, fiind prinşi pe hamurile cailor de luptă, despre care vorbeşte profetul Zaharia (Zaharia 14, 20), pe care stăteau scrise cuvintele „Sfântul lui Dumnezeu”, pentru a arăta că „din Ierusalim va veni mântuirea tuturor neamurilor”.

Clopoțeii se folosesc şi în altar, anunţând momentele cele mai deosebite din timpul Sfintei Liturgii, cum ar fi procesiunea la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. La fel, aceștia însoţesc cu gingăşia sunetelor lor anumite cântări bisericeşti, precum: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău”, la sfinţirea apei; şi la fiecare paragraf din Evanghelia citită la Sfânta Liturghie în Duminica Învierii.

Detalii tehnice: aliajul şi personalizarea clopotelor

Puritatea aliajului este o condiţie indispensabilă pentru obţinerea unui clopot de calitate. La turnarea clopotelor Catedralei arădene s-a folosit următorul aliaj: 78% cupru electrolitic, cu puritatea de 99,99%; 22% staniu electrolitic, cu puritatea de 99,99%; impurităţi < 0,1% (plumb şi zinc).

Personalizarea clopotelor amplifică pentru viitor simbolistica, oferindu-i o importanţă istorică deosebită. Astfel, clopotele Catedralei Arhiepiscopale, pe lângă sigla firmei producătoare, poartă din turnare următoarele inscripţii ce le personalizează.

Astfel: Clopotul I – „Mărire Numelui Tău Dumnezeule”. Acest clopot, închinat eroilor şi martirilor nemului românesc pentru unitatea acestuia, s-a turnat prin dărnicia tuturor credincioşilor din Eparhie pe seama Catedralei Sfânta Treime din Arad, în anul mântuirii 2003, sub păstorirea Preasfinţitului Părinte Episcop Dr. Timotei Seviciu.

Clopotul II – ,,Prea Sfântă Treime miluieşte-ne”. – Acest clopot şi celelalte trei mai mici s-au turnat cu cheltuiala familiei Mircea şi Livia Frenţiu, pe seama Catedralei Sfânta Treime din Arad, în anul mântuirii 2003.

Clopotul III – ,,Doamne, curăţeşte păcatele noastre”

Clopotul. IV – ,,Stăpâne, iartă fărădelegile noastre”

Clopotul. V – ,,Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre”

 Pr. Simion Mladin