Hramul (din slavonă kramŭ, adică „ocrotitor” sau „patron”) este sărbătoarea unui sfânt sau a unui eveniment biblic ori teologic în cinstea căruia este închinată o biserică. Este, așadar, ziua onomastică a unei biserici și a parohiei respective.

Rolul hramului unei comunități poate fi descris pe mai multe direcții. Este vorba de o consacrare spirituală, adică arată cui este dedicată biserica respectivă. Hramul are în vedere și o formă specifică de ocrotire duhovnicească, în sensul că membrii comunității de credință se roagă mai cu stăruință sfântului ocrotitor, care devine un mijlocitor special pentru parohie (în diverse situații rugăciunile se adresează mai multor sfinți, dacă este cazul). Hramul conferă identitate comunitară și coeziune parohiei, fiind un reper anual în viața liturgică și comunitară. Hramul oferă și ocazia unei mărturisiri publice a credinței și întărire a legăturilor inter-parohiale, accentuându-se și o dimensiune liturgică, reprezentată adesea de o procesiune cu icoana sfântului ocrotitor.

Înconjurarea bisericii (sau procesiunea în jurul bisericii) este o manifestare liturgică și simbolică, o manifestare de bucurie, cinstire și rugăciune comună. Procesiunea este o formă de exprimare a rugăciunii Bisericii în mișcare, adică pelerinajul poporului lui Dumnezeu către Împărăția Cerurilor. Procesiunea este și o mărturisire publică a credinței, o formă de evanghelizare; în ideea în care credincioșii devin „Biserica vie”, care se roagă împreună și se unește în har. Înconjurarea bisericii este un act de sfințire, mărturisire, rugăciune și comuniune, care exprimă dinamica vieții liturgice și a Bisericii în lume. Este o actualizare a călătoriei duhovnicești a poporului lui Dumnezeu, după modelul Vechiului și Noului Testament.

Modelul biblic din Vechiul Testament este reprezentat de poporul lui Israel ca fiind un popor în mișcare, condus de Dumnezeu prin pustiu spre Țara Făgăduinței. Această călătorie nu este doar una fizică, ci și spirituală: o purificare, o educare, o maturizare duhovnicească (exodul din Egipt ca arhetip al ieșirii din robia păcatului spre libertatea în Dumnezeu; opririle prin pustiu devin momente de încercare și de învățătură; Chivotul Legii mergea înaintea poporului, înfățișând o imagine a prezenței lui Dumnezeu Conducătorul). În procesiunile actuale, precum înconjurarea bisericii, se actualizează această dimensiune peregrină: suntem un popor în mișcare, îndreptându-ne către Împărăția lui Dumnezeu, după modelul Israelului biblic.

Modelul Noului Testament este reprezentat de Mântuitorul Iisus Hristos însuși, care este în permanență în mișcare: merge, cheamă, urcă, intră, iese, exprimând lucrarea mântuitoare într-un dynamism conntinuu; Ucenicii sunt trimiși în lume, învățați să fie „pelerini”, „străini și călători” (Evrei 11, 13).

Procesiunea liturgică din jurul bisericii imprimă în trupul credincioșilor această dinamică a urcușului duhovnicesc, a urmării lui Hristos spre Cruce și Înviere. După cum Israelul mergea spre Canaanul pământesc, iar apostolii spre „toate neamurile”, noi, ca Biserică, ne mișcăm simbolic spre Ierusalimul ceresc.

În timpul înconjurării bisericii, se fac de obicei opriri (staționări), în locuri bine stabilite (de regulă, pe cele trei laturi principale ale bisericii și, la urmă, în fața ușii de la intrare). Aceste opriri sunt prevăzute în rânduiala procesiunii și sunt inspirate de simboluri biblice și liturgice. Poporul lui Dumnezeu, în drum spre Țara Făgăduinței, făcea popasuri — momente de oprire pentru a primi cuvânt, luminare sau mustrare de la Dumnezeu. Opririle din procesiune sunt un simbol al reflecției și ascultării Cuvântului în mersul credinciosului spre mântuire. Oprirea în fața fiecărei laturi ale bisericii simbolizează sfințirea progresivă întregului spațiu din cele patru zări.

Cele trei opriri pot simboliza chemarea Sfintei Treimi, iar prin rugăciune și cântare se invocă harul treptat și desăvârșitor peste loc, ziduri și credincioși.

În spiritualitatea ortodoxă, mersul și oprirea sunt ritmuri ale vieții duhovnicești: omul merge spre Dumnezeu, dar se și oprește pentru a-L asculta. Procesiunea cu opriri exprimă această alternanță: dinamismul credinței și nevoia de popasuri mistice.

În procesiune sunt purtați prapuri, ca steaguri de biruință în lupta duhovnicească, după modelul steagurilor purtate de poporul lui Israel în pustiu (Numeri 2, 2) și care indică faptul că Biserica este oștirea lui Hristos, organizată, vie, rugătoare. La procesiuni, crucea merge în față, arătând că Hristos cel Răstignit și Înviat este conducătorul poporului lui Dumnezeu. Este semnul biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții (Galateni 6, 14). Ripidele (obiecte liturgice rigide, cu chipuri de îngeri) sunt purtate uneori de copii sau de tineri și amintesc că Biserica pământească este în comuniune cu Biserica cerească simbolizând slava, lumina și mișcarea angelică, însoțind jertfa euharistică. Icoana hramului este semnul prezenței ocrotitorilor prăznuiți, mijlocitori pentru toți credincioșii. Procesiunea cu icoana este o liturghie extinsă în afara bisericii, prin care Hristos și sfinții ies în lume. Sfânta Evanghelie purtată înseamnă a afirma că întreaga comunitate urmează Cuvântul lui Dumnezeu.

Duminică 29 iunie 2025, comunitatea ortodoxă din Curtici și-a sărbătorit, în mod solemn și înălțător, hramul parohiei, reprezentat de Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Sfânta Liturghie a hramului a fost oficiată de cinci preoți: pr. Gheorghe Pop (care a și rostit cuvântul de învățătură la momentul rânduit), pr. Ioan Crainic, pr. Marian Han, pr. paroh Liviu Iștoc și pr. dr. Cristian Prună.

După oficierea sfintei Liturghii țoți credincioșii au purces la înconjurarea bisericii, obiectele liturgice fiind purtate de către copiii și tinerii parohiei care alcătuiesc excepționalul ansamblu folcloric de cântece și dansuri populare „Mugurașii” ai Casei de cultură „Gheorghe Mocuța” din Curtici, director dl. Daniel Covaci. După procesiunea de înconjurare, preoții și credincioșii au sâvârșit panahida mică pentru ctitorii, cântăreții și preoții parohiei care au trecut la cele veșnice, fiind pomeniți vrednicii de amintire: pr. Gheorghe Bozian, pr. Ilie Nădăban și pr. Gheorghe Moț, de numele cărora se leagă edificarea actualei biserici monumentale din Curtici.

Sărbătoarea hramului a fost completată de un emoționant și frumos program artistic de muzică și dansuri populare, susținut de interpretele Tania Tăucean și Nadia Șimandan și de  dansatorii ansamblului folcloric „Mugurașii”, coordonat de dl. Adrian Boloș.

În Biserica primară, agapa era o masă de comuniune frățească care urma sfintei Liturghii, ca expresie concretă a iubirii frățești trăite după comuniunea cu Hristos, cu o semnificație socială, spirituală și comunitară profundă. Masă comună prilejuită de sărbătorirea hramului parohiei Curtici a fost oferită tuturor credincioșilor participanți de către Primăria Curtici, primar dl. Bogdan Ban și viceprimar dl. Dan Doba în incinta casei de cultură din localitate.

Prin rugăciunile Sfinților Apostoli Petru și Pavel și prin împărtășirea cu sfintele slujbe, s-a simțit, din nou, că Biserica este familia lui Dumnezeu, iar credincioșii sunt frați în Hristos, chemați fiecare să își sfințească viața.

Pr. dr. Cristian Prună