Articole

Ioan Ignatie Papp – episcopul Unirii celei Mari

poza i. i. papp
Ioan Ignatie Papp

S-au împlinit anul acesta, la 21 ianuarie, 85 de ani de la trecerea la cele veşnice a vrednicului de amintire, vlădica Ioan Ignatie Papp, ierarhul arădean care şi-a înveşnicit memoria şi şi-a legat numele, între alte multiple realizări, de înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Originar din părţile Bihorului, de la Pociovelişte, a fost întotdeauna apropiat Aradului, prin apartenenţa la eparhia din cadrul căreia făcea parte Vicariatul de la Oradea, prin studiile la Institutul Teologic din Arad (1868- 1871), această „alma mater” pentru cea mai mare parte a clerului transilvănean din acea vreme şi nu în ultimul rând ca ostenitor la Cancelaria eparhială: referent, dactilograf, arhivar, consilier al secţiei bisericeşti, preşedinte al Centrului eparhial după moartea episcopului Iosif Goldiş (5 martie 1902).1

Cel care i-a remarcat pentru prima oară calităţile a fost profesorul său de la Institutul Teologic arădean, ajuns în 1870 vicar al Consistoriului de la Oradea şi apoi episcop al Aradului şi mitropolit al Ardealului, Miron Romanul. Acesta îl şi recomandă episcopului de atunci al Aradului, Procopie Ivaşcovici, viitorul mitropolit al Ardealului şi mai apoi patriarh la Carloviţ.2

În mod cert înscăunarea sa ca episcop al Aradului, într-un moment când alţii erau candidaţii în „focul” disputelor electorale pentru scaunul episcopal, a fost una providenţială, modestul vlădică negândindu-se „cel puţin cu vreun an înainte” la această demnitate. După alegeri, dr. Nicolae Oncu, deputat sinodal mărturisea, în catedrala din Arad, că cei ce l-au ales nu au fost conduşi nici de interese de partid, nici de interese personale ci „de interesele mari ale Bisericii noastre”.3

Păstorirea sa ca episcop al Aradului (1903-1925), aproape un sfert de secol, a reprezentat pentru clerul şi credincioşii eparhiei o perioadă de împliniri în multiple planuri: bisericesc, istoric-naţional, cultural-social, administrativ-economic, toate purtând pecetea unei înţelepte cârmuiri şi chivernisiri, aceea a vrednicului vlădică Ioan Ignatie Papp.4

La 4/17 mai 1923, de praznicul Înălţării Domnului, cu prilejul împlinirii celor 20 de ani de când era la cârma episcopiei, ca un gospodar înţelept, îşi prezenta în faţa Sinodului Eparhial cu modestia-i ştiută dar şi cu meticulozitatea caracteristică celui care a cunoscut munca din administraţia eparhială, dezideratele şi împlinirile. Din cuvântarea sa5 am putea reţine că a pus „pond” în toţi aceşti ani pe întărirea religiozităţii, moralităţii şi bunăstării preoţilor şi enoriaşilor săi. Iată cum:

– şi-a ţinut cuvântul şi a restabilit pacea şi bunaînţelegere între fiii diecezei, divizaţi în partide: „mangrişti” şi „hamsişti”;

– în anul 1906 a cumpărat intravilanul cu casa din vecinătatea Consistoriului eparhial, iar în anul 1911 întregeşte intravilanul reşedinţei cu 74 stânjeni pătraţi, plătind din bani proprii 1350 cor. ;

– în anul 1912 pune temelia şi în 1913 sfinţeşte „Şcoala diecezană de fete” transformată ulterior în internat de fete, ajutat de marele mecenat Vasile Stroiescu şi de instituţii româneşti din Arad;

– din economiile personale creează un fond pentru Şcoala de fete, care la finele anului 1922 totaliza 37.432 lei şi un altul pentru Orfelinatul din Beiuş, care la finele aceluiaşi an totaliza 157.695 lei;

– în anul 1915 scoate, în două ediţii, Cartea de rugăciuni, în 26.000 exemplare, pe care o distribuie gratuit în spitale, instituţii de corecţie, preoţilor militari, etc.;

– a renovat seminarul (Institutul) teologic şi internatele cu ajutor de la stat;

– a cumpărat pe banii săi un clopot de 2254 kg., dăruit catedralei, care s-a sfinţit în ziua hirotonirii sale petrecută în catedrala din Sibiu şi s-a tras pentru prima dată a doua zi, la intrarea solemnă a episcopului Ioan Ignatie Papp în oraşul de reşedinţă;6

– a renovat catedrala episcopală şi a pictat-o, i-a renovat clopotele, cu ajutor de la stat şi a sfinţit-o în 25 decembrie 1921;

– a restaurat clădirile din dreapta şi stânga catedralei şi a arătat, cu documente, că aparţin diecezei, împreună cu intravilanul, fiind „date în erar în locul reşedinţei vechi din apropierea Mureşului, demolate la timpul său împreună cu catedrala”, intravilanul fiind în 1913 proprietatea fondului Reşedinţei episcopale iar clădirile ale fondului bisericesc clerical;7

– ctitoreşte biserica din satul natal, Pociovelişte, sfinţită în anul 1907;

– întemeiază Fondul preoţesc din episcopia Aradului, care în 1923 ajunge cel mai mare fond de ajutorare a văduvelor şi orfanilor din familiile preoţeşti din întreaga Mitropolie a Ardealului;

– întemeiază Fundaţia pentru educarea viitorilor preoţi, căreia îi lasă la trecerea la cele veşnice 1 milion de lei. Vasile Goldiş, unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, impresionat de gestul episcopului avea să scrie: „Nu sunt bani mulţi 1 milion de lei pentru feudalii capitalismului bancar, dar sunt nespus de mulţi pentru cel ce avea să-i adune hrănindu-se cu chisăliţă şi stând cu reverenzile cârpite pe tronul arhieresc. Pentru pruncul diaconului din Pociovelişte erau bani foarte mulţi, dar voinţa lui de fier i-a adunat. Spunea că el trebuie să trăiască până îşi va aduna milionul. Vlădicii ceilalţi zâmbeau. Se făceau glume. Dar Dumnezeu vedea sufletul curat al lui Ignatie. Cu boala de moarte în piept l-a ţinut încă lungi, doi ani de zile. Acum 2 săptămâni a întregit fundaţia sa pentru educarea viitorilor preoţi la 1 milion. Apoi s-a culcat în pat şi ieri seară a murit”.8;

N-a fost doar un chivernisitor al averii bisericeşti şi un ctitor neobosit, ci s-a evidenţiat şi a rămas în conştiinţa posterităţii ca un eminent luptător pentru autonomia Bisericii noastre, a şcolilor confesionale din eparhie, ameninţate de atâtea ori cu desfiinţarea.

Sub arhipăstorirea sa, în al doilea deceniu al veacului XX, lumea a cunoscut grozăviile celui dintâi Război mondial. Sub cârmuirea înţeleptului ierarh Ioan I. Papp, în această perioadă Biserica ortodoxă din părţile Aradului a fost o temelie de viaţă românească pe care s-a zidit apoi edificiul României Mari. Lupta pentru Marea Unire face din oraşul Arad, prin Consistoriul eparhial şi membrii săi: episcopul Ioan I. Papp, secretarul consistorial Vasile Goldiş, consistorialii Pr. Gheorghe Ciuhandu, Pr. Mihai Păcăţean, dr. Gh. Crişan, dr. Sever Miclea, Roman Ciorogariu, dr. I. Suciu, Nicolae Zigre, Protopopul Traian Văţean, un bastion al românismului şi al ortodoxiei, locul plămădirii primelor instituţii ale României întregite: Marele Sfat al naţiunii române, Consiliul Naţional Român, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Pentru vlădica Ioan I. Papp „anul 1918 va fi pururi un titlu de glorie” avea să scrie un contemporan al său.

Episcopul Ioan I. Papp a trecut la cele veşnice în seara zilei de 21 ianuarie 1925 la vârsta de 77 de ani şi după o arhipăstorire de 22 de ani. Deşi bolnav şi suferind, mai ales în ultimii 2 ani de viaţă, a vegheat la bunul mers al treburilor eparhiei şi s-a interesat de nevoile preoţilor săi până în ultimele zile de viaţă. Îşi doarme somnul de veci în aşteptarea învierii morţilor şi a veacului ce va să fie, în biserica ctitorită de el în satul Pociovelişte din judeţul Bihor. A rămas în amintirea posterităţii ca un ierarh vrednic cu realizări excepţionale şi totodată de o modestie impresionantă, după cum avea să mărturisească viitorul episcop al Aradului, Andrei Magieru: „nu şi-a dorit nimic din fastul oraşului nici după moarte. Putea să se îngroape în cripta monumentală, pe cruce să-şi scrie numele cu litere de aur, ca mulţi ochi să se oprească asupra lui şi totuşi a preferat să meargă acasă să-şi doarmă somnul de veci în liniştea satului, unde clopotul bisericii sale se va tângui după dânsul, murmurul pâraielor va povesti urmaşilor despre fiul diacului, care a ajuns să poarte coroana de arhiereu.”9

Pomenindu-l, la 85 de ani de la trecerea sa în împărăţia cerească, rugăm pe Atotputernicul Părinte să-i facă parte de veşnică pomenire, între drepţii Săi.

 

Note

  1. Pr. dr. Pavel Vesa, Episcopii Aradului. 1706-2006, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007, p. 193-196.
  2. ibidem, p. 196.
  3. Tribuna poporului, an VII, nr. 21, 21 ian./5 febr. 1903, p. 1.
  4. Pr. dr. Gh. Liţiu, Episcopul Ioan Ignatie Papp al Aradului (1903-1925), în rev. Mitropolia Banatului, an XIX, nr. 1-3/1969, p. 87-88.
  5. Protocolul şedinţelor sinodului eparhial din anul 1923, Arad, p. 4 u.
  6. Biserica şi şcoala, an XXVII, nr. 17/1903.
  7. Protocolul şedinţelor… 1923, p. 6.
  8. Biserica şi şcoala, an. XLIX, nr. 5, 1 febr. 1925. p. 44.
  9. Andrei Magieru, Pro memoria, în rev. Legea Românească, anul III, nr. 3/1925.

 

Pr. Vasile Pop