În 1942, fratele său se întoarce de pe front, mutilat, motiv pentru care merge la Bucureşti, pentru a-l îngriji. În acelaşi timp, află cum cel care trebuia să-i devină logodnic decedase pe front. La Bucureşti, pe lângă îndatorirea pe care şi-o asumă faţă de fratele ei, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde în 1944 obţine licenţa cu distincţia „magna cum laude”. Paralel, urmează Seminarul pedagogic din Bucureşti şi lucrează la Institutul de Asistenţă Socială. Este perioada căutărilor sufleteşti, când se gândeşte tot mai mult să ia calea monahismului. Mai încercase în 1942, dar Episcopul Andrei Magieru îi refuzase acordarea binecuvântării pentru o perioadă de meditaţie.

Acum este hotărâtă, mai ales după excursiile spirituale pe care le făcuse, alături de alţi colegi de facultate, la Mănăstirea Sâmbăta, unde duhovnic era vestitul Arsenie Boca.

Duhovnicul ardelean se gândea să o trimită la Mănăstirea Vladimireşti, dar pentru că era profesoară, i-a recomandat să meargă la Bistriţa olteană, unde funcţiona o şcoală confesională. La 11 iulie 1945 a intrat pe poarta Mănăstirii Bistriţa, unde a primit ascultarea de profesoară la disciplina religie. La 26 aprilie 1946 a primit binecuvântarea Patriarhului Nicodim de a fi tunsă în monahism cu numele de Patricia. Pentru abilităţile sale, superioara aşezământului de la Bistriţa, Mama Olga, i-a dat în vara anului 1948 însărcinarea să se îngrijească de o grădiniţă dintr-o localitate din apropiere. În anul următor, autorităţile comuniste nu au mai permis aşa ceva. După încercarea soldată cu un eşec a Patriarhului Justinian de a înfiinţa un seminar teologic pentru maici la Mănăstirea Bistriţa, în toamna anului 1948 maica Patricia este chemată la Bucureşti. Patriarhul Justinian îi dă ascultarea de a conduce acest seminar, care avea să funcţioneze la Mănăstirea Plumbuita. Un an mai târziu este detaşată ca profesoară la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Văratec, unde directoare era maica Veronica Constantinescu.

Cu sprijinul lui Bartolomeu Anania, inspector patriarhal pe învăţământ, preferă totuşi să se întoarcă la mănăstirea de metanie. Aici, aşezământul se afla sub spectrul terorii instituite de Securitate, care efectuase arestări în anul 1949 pentru susţinerea grupurilor de rezistenţă anticomunistă din munţi. Totodată, autorităţile comuniste susţineau conflictele dintre maicile intrate în monahism la sfatul lui Arsenie Boca şi cele vechi, foste eleve orfane, care primiseră educaţie duhovnicească în aşezământul de la Bistriţa. Pentru pacea duhovnicească, în 1951, Patriarhul Justinian decide trimiterea maicilor „arseniste” la mănăstirile Ţigăneşti şi la Tismana. La Ţigăneşti, în fruntea celor 20 de călugăriţe, s-a aflat maica Patricia Codău, care a primit ascultarea de egumenă la şcoala monahală. Un an mai târziu, ajunge chiar stareţa acestui aşezământ, care număra 250 de maici. Deoarece mănăstirea se confrunta cu mari greutăţi materiale, printr-un memoriu la Gheorghiu-Dej, maica Patricia luptă pentru scoaterea mănăstirii de sub statutul de „chiabur”. Se implică în conducerea atelierelor din mănăstire prin afilierea lor la administraţia înfiinţată de către Patriarhul Justinian, dar nerecunoscută de autorităţile statului. În 1954 primeşte vizita duhovnicească, de câteva săptămâni, a duhovnicului Cleopa Ilie şi a părintelui Arsenie Papacioc. Toate aceste realizări nu au fost primite bine de către autorităţile comuniste, care prin agenţi au determinat demisia maicii Patricia de la conducerea mănăstirii. Patriarhul Justinian i-a refuzat demisia, dar maica Patricia a insistat motivând probleme medicale. A mai rămas în mănăstire aproape un an, lucrând în atelier ca simplă muncitoare.

În mai 1955, maica Patricia este chemată de Episcopul Andrei Magieru la Arad. Chiriarhul Aradului intenţiona redeschiderea Mănăstirii Gai. Maica Patricia şi-a luat ascultarea în serios, luptând şi reuşind în justiţie pentru recuperarea unor bunuri funciare (aproximativ 10 ha). Având sprijinul Episcopului Andrei şi al vicarului, preotul Gheorghe Liţiu, maica Patricia a reutilat mănăstirea cu lucruri provenite de la foste instituţii de învăţământ eparhiale, Institutul diecezan şi Academia teologică, cu utilaje necesare unei gospodării agricole şi a reuşit ridicarea unei obşti cu maici provenite din rândul ucenicelor şi al fostelor eleve. Înfiinţează o şcoală monahală, unde profesori erau vestiţi preoţi arădeni, precum Ilarion V. Felea, Petre Dehleanu și Tudor Demian.

În 1957 a primit vizita duhovnicească a Părintelui Cleopa Ilie. Activitatea cultural-spirituală desfăşurată la Mănăstirea Gai, marcată de catehizări individuale şi publice, conferinţe, concerte, slujbe la care participau numeroşi credincioşi şi prosperitatea economică de care se bucura acest aşezământ au atras atenţia organelor de represiune comuniste. În seara zilei de 21 aprilie 1959, ora 22:00, este arestată de Securitate, apoi anchetată la Securitatea din Timişoara. A fost acuzată de întreţinerea unor legături conspirative, pe linie legionară, precum slujbele care se săvârşeau la mănăstire, când ar fi fost pomeniţi legionari şi condamnaţi politici, precum Ilarion V. Felea, Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu (arestaţi de Securitate), sau de participare la „şedinţele organizaţiei interzise ale Oastei Domnului”.

O tundere în monahism săvârşită la 8 noiembrie 1956, la Gai, de către Episcopul Andrei şi alţi clerici, precum profesorul I. V. Felea (iniţial programată pentru 14 octombrie), a fost considerată de anchetatori „slujbă legionară”. Spovedaniile făcute de ieromonahul Iov Volănescu au fost considerate „întâlniri legionare”. În realitate, maica Patricia era vinovată pentru două mari fapte: crearea unui focar de spiritualitate lângă oraşul Arad şi, prin prosperitatea economică de care se bucura Mănăstirea Gai, pentru eşecul procesului de colectivizare din zonă. Alături de ea au fost arestaţi maica Maria Izdrăilă, de la aceeaşi mănăstire, monahii Iov Volănescu şi Irineu Lupei de la Hodoş-Bodrog şi trei laici care ajutaseră la refacerea aşezământului de la Gai.

Arestarea stareţei a declanşat desfiinţarea Mănăstirii Gai de către autorităţile comuniste. La percheziţiile care i s-au făcut la mănăstire, în număr de trei, i s-au confiscat „bijuteriile”, adică crucea cu lanţ de argint de stavroforă şi câteva cărţi „duşmănoase”. La proces nu a recunoscut declaraţiile consemnate de anchetatori conform scenariului Securităţii. Prin Sentinţa nr. 532 din 22 octombrie 1959 a Tribunalului Militar Timişoara a fost condamnată la 15 ani muncă silnică, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”.

A cunoscut închisorile de la Timişoara, Arad (1959 şi octombrie 1960), Jilava (februarie 1960 şi iunie 1964), Miercurea Ciuc (februarie 1960 şi iunie 1964) şi Oradea (octombrie 1962). În perioada detenţiei a muncit „peste normă”, încât în iunie 1961 a devenit „inaptă pentru muncă”. La 27 iulie 1964 a fost eliberată de la Jilava. I s-a interzis să revină în monahism şi chiar să poarte „haine negre”. A lucrat pe un post de contabil la OCL Arad, până în 1969, când s-a pensionat pe caz de boală, apoi pentru limită de vârstă. În 1974 a fost „recuperată” de către Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului, care a numit-o administrator al Centrului eparhial. A avut preocupări teologice, scriind acatiste şi diverse studii privind monahismul românesc. A fost urmărită de Securitate şi şicanată permanent de către împuternicitul de la Culte. La 18 aprilie 2013, maica Patricia Codău a trecut la cele veșnice.

Adrian-Nicolae Petcu

sursa:http://ziarullumina.ro/maica-patricia-ecaterina-codau-intre-incercarile-duhovnicesti-si-persecutia-comunista-125130.html