Se împlinesc astăzi 79 de ani de la trecerea la Domnul a primului Patriarh al României, Miron Cristea, unul dintre făuritorii Marii Uniri. A militat pentru unitatea naţională a românilor, fiind prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit visul de veacuri al poporului român, Unirea cea Mare. De asemenea, a făcut parte din delegaţia care a prezentat, la Bucureşti, regelui Ferdinand „Declaraţia de unire a Transilvaniei cu ţara-mumă”. În Anul Centenar se cuvine să îi cinstim pe cei care au luptat pentru realizarea acestui deziderat istoric al naţiunii române.
În ziua de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, pe câmpul lui Horea, viitorul Patriarh al României, Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului de atunci, a rostit: „Nu putem şi nici nu avem lipsă să retezăm Carpaţii, căci ei sunt şi trebuie să rămână şi în viitor inima românismului, dar simţesc că astăzi, prin glasul unanim al mulţimii celei mari, vom deschide larg şi pentru totdeauna porţile Carpaţilor, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viaţă românească…” Astăzi suntem datori să ne aplecăm cu recunoştinţă asupra vieţii şi activităţii primului Patriarh al României, Miron ­Cristea.
A văzut lumina zilei la 18 iulie 1868, în Topliţa, judeţul Harghita, din binecredincioşii ţărani de frunte George şi Domniţa Cristea. La botez a primit numele de Ilie, fiind botezat chiar în ziua Sfântului Proroc Ilie (la două zile după naştere), când naş i-a fost un vestit cioban din Săliştea Sibiului, Ioan Herţa. După cum a rămas în tradiţie, acesta i-ar fi făcut finului urarea ce avea să se împlinească întocmai: „Să crească mare, să fie sănătos şi popă să se facă!”
Și-a început „cariera” vieţii după absolvirea înaltei şcoli teologice de la Sibiu, ca învăţător şi director la Şcoala primară din Orăştie (1890-1891). S-a remarcat imediat printr-o bogată activitate didactică, de reînviorare a vieţii spirituale de aici. La 16 iulie 1891, a trimis o cerere Consistoriului arhidiecezan din Sibiu, prin care solicita o bursă la Universitatea din Cernăuţi. A primit aprobarea, prin intermediul fostului său profesor de la Sibiu, Ioan Popescu, la Universitatea din Budapesta. Aici a fost student la Facultatea de Litere şi Filosofie (1891-1895), unde a obţinut şi doctoratul cu teza: Eminescu, viaţa şi opera (în limba maghiară), o premieră în cultura românească. În aceeaşi perioadă a publicat articole virulente la adresa şovinismului maghiar, apărând drepturile românilor, atitudine manifestată şi în cadrul Societăţii studenţeşti „Petru Maior” din Budapesta.
Episcop al Caransebeșului
Reîntors la Sibiu, i-au fost încredinţate diferite misiuni: secretar eparhial (1895-1902), asesor (consilier) la Arhiepiscopia Sibiului (1902-1909); între timp a fost hirotonit diacon celib (necăsătorit) – în 30 ianuarie 1900; hirotesit arhidiacon (în 8 septembrie 1901) şi în următorul an (1902) a fost călugărit, sub numele de Miron (nume dat în cinstea Mitropolitului Miron Romanul), la Mănăstirea Hodoş-Bodrog, din părţile Aradului; la 13 aprilie 1903 a fost hirotonit în preot (ieromonah), iar la 1 iunie 1908, hirotesit protosinghel. În „perioada sibiană”, în paralel, a fost redactor la „Telegraful Român” (1898-1900) şi preşedinte al „Despărţământului” Astra din Sibiu (în 1905); preşedinte al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu, membru şi preşedinte al altor instituţii culturale româneşti; şi-a adus o importantă contribuţie la întemeierea Băncii „Lumina” din Sibiu, precum şi la înălţarea Catedralei Mitropolitane sibiene.
Datorită pregătirii sale intelectuale alese, dar şi bogatei experienţe administrative acumulată la Centrul mitropolitan din Sibiu, în 21 noiembrie/3 decembrie 1909 a fost ales Episcop al Caransebeşului şi înscăunat la 25 aprilie/8 mai 1910. La Caransebeş „a apărat şcolile confesionale româneşti din Banat în faţa încercărilor guvernului din Budapesta de a le desfiinţa”.
În acelaşi timp, a militat pentru unitatea naţională a românilor, fiind prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit visul de veacuri al poporului român: Unirea cea Mare; de asemenea, a făcut parte din delegaţia care a prezentat la Bucureşti regelui Ferdinand „Declaraţia de unire a Transilvaniei cu țara-mumă”.
Înfăptuiri ca Patriarh
În urma retragerii din scaun a Mitropolitului Primat Conon Arămescu Donici, gândurile multor clerici şi oameni de stat s-au îndreptat înspre Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului. Astfel că, în 18/31 decembrie 1919, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Mitropolit Primat al României întregite, înscăunarea sa făcându-se a doua zi, 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920.
Prin înălţarea Bisericii noastre la rang de Patriarhat, în 4 februarie 1925, Miron Cristea devine primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind instalat în noua demnitate la 1 noiembrie 1925.
Între înfăptuirile de seamă, în calitate de Mitropolit Primat şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, amintim reapariţia revistei centrale „Biserica Ortodoxă Română” (în 1921); şi-a dat acordul pentru înfiinţarea unei Ligi a Bisericilor după modelul Ligii Naţiunilor (1921); a înfiinţat Institutul Biblic Românesc; a întemeiat Seminarul Teologic pentru orfanii de război la Câmpulung Muscel (1922); a înfiinţat Asociaţia generală a clerului ortodox (1923); a fost iniţiatorul apariţiei revistei „Apostolul”, a Arhiepiscopiei Bucureştilor (1924); la 1 octombrie 1924, a îndreptat Calendarul în Biserica noastră; s-au înfiinţat noi eparhii (Oradiei – 1920, a Vadului, Feleacului şi Clujului – 1921, a Armatei, cu sediul la Alba Iulia – 1921, a Tomisului – în 1923, a Cetăţii Albe-Ismail – 1923), Episcopia Misionară pentru Românii din America – 1934, Episcopia Maramureşului – 1937); a înfiinţat Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti (1927); a oblăduit traducerea şi tipărirea Bibliei sinodale din anul 1936, traducători fiind Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei, şi preoţii profesori de teologie precum Gala Galaction (Grigorie Pişculescu) şi Vasile Radu; ediţia a II-a a apărut în 1938 şi, ulterior, alte ediţii ale Noului Testament. De asemenea, sub el s-a restaurat şi extins Palatul Patriarhal; s-a ridicat un schit de lemn (cu hramul „Sfântul Proroc Ilie”), cu clădirile anexe în Topliţa, localitatea natală; s-a înălţat o biserică la Iordan, dar şi o biserică şi un cămin la Ierusalim.
Amintim că a avut rosturi şi în viaţa politică (fără să fi făcut parte din vreun partid politic) – a făcut parte din Regenţă (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) şi, mai târziu, prim-ministru (10 februarie 1938 – 6 martie 1939). Pentru activitatea culturală şi naţională deosebită a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Patriarhul Miron Cristea a trecut la cele veşnice la Cannes, în Franţa, la 6 martie 1939, și a fost înmormântat în Catedrala Patriarhală din Bucureşti.
Unul dintre visurile sale ca ­Patriarh al României, pe care nu l-a putut duce la îndeplinire, din cauza timpurilor pe care le-a trăit, a fost construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Acum, la 100 de ani de la Marea Unire, iată că visul său devine realitate prin osteneala urmaşului său în demnitatea de Patriarh al României, Preafericitul Părinte Patriarh ­Daniel. Cu ajutorul Bunului ­Dumnezeu la Centenarul Marii Uniri ne vom ruga în Catedrala Naţională din Bucureşti.
Parcursul educațional
La vârsta de 6 ani a fost dat la Şcoala confesională românească din Topliţa, pe care a frecventat-o doi ani. Văzând că fiul lor are reale posibilităţi intelectuale şi dragoste deosebită faţă de şcoală, părinţii săi s-au hotărât să-l dea la şcoli „mai înalte”, la Bistriţa, ţinutul de baştină al mamei sale, Domniţa. A urmat aici Gimnaziul evanghelic ­lutheran, între 1879 și 1883.
Deşi departe de casă, tânărul Elie, cum adesea îi plăcea să se semneze şi să se numească, şi-a însuşit destul de repede ­limba germană, iar la încheierea studiilor gimnaziale inferioare a obţinut calificativul „clasa I cu eminenţă”. La stăruinţa sa, ­părinţii l-au dat la vestitul Liceu grăniceresc (românesc) greco-catolic din Năsăud, pe ­care l-a frecventat între anii 1883 și 1887. Având aici profesori iluştri, şi-a însuşit o bogată cultură umanistică (între care latina şi greaca); şi la acest gimnaziu s-a numărat între elevii premianţi. În această perioadă a activat în cadrul Societăţii de lectură „Virtus Romana Rediviva”, al cărei preşedinte a fost în ultima clasă de gimnaziu (1886-1887); tot în cadrul acesteia, a obţinut două premii I, pentru lucrări referitoare la vestiţii scriitori latini: Publius Vergilius Maro şi Marcus Tullius Cicero; a avut pasiune pentru folclorul românesc şi istorie, ­alcătuind lucrări serioase în această direcţie. În 22 iunie 1887 a obţinut bacalaureatul cu calificativul „maturo-eximo-modo”, singurul cu acest ­calificativ din promoția sa.
În toamna anului 1887 s-a ­înscris la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu. S-a remarcat în faţa profesorilor şi colegilor săi printr-o activitate intensă atât în cadrul Societăţii culturale „Andrei Şaguna” (al cărei preşedinte a devenit în 1889), cât şi prin articolele publicate, mai ales în periodicele sibiene „Telegraful Român” şi „Tribuna”.

Pr. Ciprian Apetrei
Sursa:http://ziarullumina.ro/patriarhul-miron-cristea-fauritor-al-marii-uniri-131365.html