Azi 6 noiembrie 2025 a avut loc în Parohia Ortodoxă Română Șeitin, întâlnirea Cercului Pastoral Misionar Pecica IV, coordonat de pr. dr. Tudor Budeanu paroh la Parohia Ortodoxă Română Macea II.
Tema dezbaterii de azi a fost „Pastorația specifică marilor duhovnici ai secolului XX-lea între realități eccleziale și constrângeri sociale. Contribuția marilor duhovnici de dinamizare a vieții creștine și de implementare a principiilor în societatea românească”. Referatul a fost întocmit riguros și susținut de cei doi conferențiari, pr. Mirel Lazăr și pr. Alin Bosancu de la Parohia Șeitin.
Ambii referenți au subliniat importanța valorificării tezaurului spiritual viu, păstrat de marii duhovnici ai secolului XX, a căror pastorație „nu s-a desfășurat în catedrale impunătoare, ci în spovedanii smerite, în chilii reci, în lacrimi și rugăciuni. Într-o epocă în care cuvântul era cenzurat, ei au grăit prin exemplu. Într-o vreme a fricii, au predicat curajul credinței; în anii lipsei de sens, au arătat că Hristos este sensul. Duhovnici precum Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae sau Iustin Pârvu nu au fost doar slujitori ai altarului, ci vindecători ai sufletelor. Ei au înțeles că pastorația nu este o misiune administrativă, ci o artă a iubirii — iubirea care vindecă, ascultă, iartă și ridică”. Într-o lume divizată de ură, duhovnicii au adus unitate; într-o lume grăbită, au adus liniște; într-o lume de zgomot, au adus tăcerea în care vorbește Dumnezeu. Pastorația marilor duhovnici nu a fost doar o lucrare spirituală, ci și una culturală și morală, desfășurată într-un context istoric aparte, unde statul încerca să modeleze omul „nou” fără Dumnezeu. Acești mari duhovnici, unii dintre ei canonizați în acest an, au fost repere de credință vie într-o lume dominată de ideologii materialiste și de presiuni sociale, fiind prigoniți, arestați și torturați fizic și moral pentru a renunța la credința lor. În lucrarea lor pastorală acești mari duhovnici au pus accentul accentul pe „pocăință și rugăciune personală”. Într-o lume în care propaganda ateistă destrăma sensul moral, duhovnicii secolului XX au repus în centru pocăința ca mijloc de vindecare a sufletului. Părintele Cleopa Ilie repeta adesea: „Pocăința este începutul mântuirii și calea spre pacea inimii.” Spovedania devenea nu doar un act formal, ci un dialog viu, de conștiință, între om și Dumnezeu, prin intermediul duhovnicului.
Trăirea credinței în tăcere și smerenie
Sub regimul comunist, cuvântul rostit în public putea fi interpretat politic. De aceea, marii duhovnici au înlocuit discursul militant cu exemplul vieții trăite în tăcere, jertfă și ascultare. Această pastorație „în taină” a rodit prin formarea de ucenici și prin păstrarea unei viețimonahale autentice, chiar în condiții ostile. Predica, sfatul duhovnicului sau simplul cuvânt rostit cu discernământ deveneau arme spirituale împotriva deznădejdii și a nihilismului.
Părintele Arsenie Boca, de exemplu, spunea: „Când nu mai poți schimba lumea din afară, schimb-o dinăuntru”, ei înșiși transformând îndrumarea personală, într-un act de rezistență interioară, aducând în sufletele credincioșilor curaj, speranță și lumină. Viața lor rămâne un imbold în trăirea credinței mărturisitoare prin cunoaștere și practicarea virtuților creștine.
Pr.dr. Tudor Budeanu
