Se împlinesc anul acesta 20 de ani de la Revoluţia română din decembrie 1989. Şi la Arad, oraş martir al ţării, după Timişoara, oamenii au avut curajul să se revolte împotriva unui regim opresiv, cerând libertate şi o viaţă mai bună. Revoluţia arădeană, în prima etapă, până în seara zilei de 22 decembrie a fost non violentă, oamenii de ordinul zecilor de mii, adunaţi în Piaţa din faţa Palatului administrativ, au manifestat paşnic, scandând lozinci, rugându-se, colindând.

Între multele episoade petrecute la Revoluţie, în municipiul nostru, menţionate de altfel în lucrarea de referinţă a scriitorului arădean Emil Şimăndan (Întrebătorul din Agora, vol. I-III), s-a petrecut şi acesta, pe care presa locală, reiterând an de an, pe zile şi ore, desfăşurarea evenimentelor, uită – deliberat sau nu – să îl prezinte.

Era în 22 decembrie 1989 în jurul orei 10 dimineaţa. La Centrul eparhial un grup de manifestanţi, câteva zeci, cer episcopului, Preasfinţitul Timotei, să trimită preoţi în piaţa Primăriei, ,,să facă parastas” (panihidă) pentru morţii Timişoarei. Pornesc cu manifestanţii, părintele Traian Micoroi, consilier administrativ bisericesc, părintele Iacob Bupte, consilier economic şi părintele diacon Teodor Babuţia, împreună cu cântăreţul bisericesc Gheorghe Gornic. Lor li se alătură preotul Vasile Pop, de la parohia Şofronea, misionar protopopesc.

Traseul spre Piaţa Primăriei a fost pe strada Episcopiei (fosta 7 Noiembrie) în Strada Horia, şi apoi în Piaţă. Am fost urcaţi pe scena improvizată. La vederea noastră, cei peste 80.000 de arădeni prezenţi, au început să strige: ,,Biserica-i cu noi!”, ,,Biserica-i cu noi!” şi ,,Dumnezeu este cu noi!”. Ne-am pus epitrahilul la gât …, am început slujba. Când am rostit ,,Tatăl nostru” toţi cei prezenţi s-au aşezat în genunchi…”. ,,Încă ne rugăm pentru eroii martiri, morţi la Timişoara…”…,,Ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletele lor unde drepţii se odihnesc…”.

Am avut curajul să rostim aceste cuvinte care, dacă Revoluţia ar fi avut alt deznodământ, ne-ar fi putut costa viaţa. Am colindat ,,O ce veste minunată”, ,,Trei păstori” … Cei din tribuna improvizată ne mulţumeau cu lacrimi în ochi. Valentin Voicilă, liderul revoluţionarilor, avea să ne spună peste ani: ,,prezenţa voastră, a preoţilor, atunci, a fost providenţială. Am simţit că Dumnezeu, prin Biserica Sa, este cu noi!”

Am plecat din piaţă pe la ora 11, însoţiţi de sute de oameni, prin centru, pe bulevard, apoi pe strada Vasile Goldiş la Catedrală şi de acolo la Episcopie. Căderea dictatorului ne-a găsit în reşedinţa episcopală, relatând chiriarhului cele petrecute. Înaltpreasfinţia Sa în toate acele zile şi în cele care au urmat, şi-a asumat, cu mult curaj, responsabilitatea de a fi între înfăptuitorii Revoluţiei române.

Nu trebuie să lăsăm ca uitarea sau deliberata omitere să se aştearnă peste aceste realităţi care, alături de altele petrecute în acele zile, la care au fost protagonişti fraţii noştri preoţi, atestă, pentru istorie, prezenţa Episcopiei Aradului, a preoţilor şi ierarhului, alături de popor la evenimentele care ne-au schimbat viaţa şi ne-au adus libertatea.