PREOŢIA SACRAMENTALĂ ŞI EXIGENŢELE EI ÎN LUMINA EPISTOLELOR PASTORALE ALE SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL
– recenzie –
Semnalăm, cu bucurie, apariţia în peisajul literaturii ortodoxe româneşti contemporane a lucrării intitulate Preoţia sacramentală şi exigenţele ei în lumina Epistolelor Pastorale ale Sfântului Apostol Pavel, avându-l ca autor pe Preacucernicul Părinte dr. Florin-Iustin-Flavius Ardelean, preot paroh la Parohia Ortodoxă Română Mândruloc, Protopopiatul Arad, Arhiepiscopia Aradului.
Autorul, după cum arată Înalt Preasfinţitul Părinte dr. Timotei Seviciu al Aradului, într-un cuvânt care ţine loc de prefaţă a cărţii – „provenind dintr-o familie preoţească de cinste, urmând creşterii primite, încununând pregătirea teologică cu notare maximă, pe măsura calificativelor primite şi în cursul şcolarizării, şi îmbrăţişând misiunea căreia îi închină viaţa” – „oferă cartea celor doritori, semnând paginile ei cu titlul de <<preot>>”, rândurile ei, fiind şi „rezultatul unor trăiri pe măsura exigenţei preoţeşti în duhul tradiţional”.
Subiectul ales spre tratare a fost determinat, desigur, de importanţa covârşitoare pe care o are Preoţia sacramentală în eclesiologia ortodoxă, în general, şi în viaţa Bisericii noastre dreptmăritoare, în special, importanţă din care derivă, inevitabil, şi o serie de exigenţe atât pentru candidaţii la Taina Hirotoniei, cât şi pentru cei ce s-au învrednicit să primească această Sfântă Taină în cele trei trepte ierahice ale ei, pentru a sluji – prin mijlocirea lor – lui Dumnezeu şi oamenilor. Este adevărat, despre Preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult; au scris şi au vorbit sfinţi şi teologi, în egală măsură. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii ei din toate cele trei trepte ierarhice sacramentale. Dar, oricât de mult s-a scris / s-ar scrie, s-a vorbit / s-ar vorbi despre Preoţie, tot nu e / n-ar fi îndeajuns. Preoţia are atâtea înălţimi şi atâtea taine, încât, cu foarte mare greutate ar putea cineva să le atingă şi să le descrie în mod deplin. Aşa fiind, Părintele Ardelean îndrăzneşte să afirme că „e loc destul şi pentru alte lucrări care să abordeze această măreaţă slujire sau demnitate divino-umană” – inclusiv şi pentru lucrarea de faţă – prin intermediul căreia nădăjduieşte să-şi aducă o modestă contribuţie la o mai bună cunoaştere şi înţelegere a sublimităţii Preoţiei, precum şi la primirea şi asumarea ei ca pe un lucru dumnezeiesc, cu adânci implicaţii în viaţa primitorului sau a slujitorului bisericesc. Înşişi Părinţii Bisericii, care au scris despre Preoţie, s-au apropiat de această Dumnezeiască Taină cu teamă pentru sfinţenia ei şi pentru răspunderea ce o cere. De aceea, tratatele lor despre Preoţie se încadrează într-o adevărată dezvinovăţire pentru fuga de a promova în rândul clerului, având în vedere tocmai măreţia vredniciei, exemplul cel mai elocvent în acestă privinţă fiind cel al Sfântului Ioan Gură de Aur, omagiat în anul în curs, dimpreună cu marii păstori de suflete ce i-au urmat râvna în decursul veacurilor, în arealul misiunii preoţeşti desfăşurate.
În contextul celor mai-sus arătate, autorul s-a oprit asupra Epistolelor Pastorale ale Sfântului Apostol Pavel (Epistolele I-a şi a II-a către Timotei şi Epistola către Tit), scrieri care zugrăvesc, în mod sugestiv şi convingător, Preoţia ierarhică şi frumuseţea ei, dar şi greutatea împlinirii slujirii preoţeşti adevărate, autentice. Epistolele Pastorale au fost scrise de Sfântului Apostol Pavel pentru a îndruma activitatea comunităţilor creştine din Efes şi Creta, ajunse la o anumită etapă a dezvoltării lor, accentul fiind pus, în cuprinsul lor, nu atât pe latura doctrinară, cât mai ales pe cea pastoral-misionară şi social-filantropică. Se insistă, în cadrul lor, pe de o parte, pe organizarea vieţii creştine în general, pe alegerea, hirotonirea şi activitatea slujitorilor Bisericii, iar, pe de altă parte, pe o serie de îndemnuri pe care Apostolul Pavel le adresează acestora în legătură cu anumite necesităţi şi probleme ivite în sânul respectivelor comunităţi creştine, bogate în împliniri duhovniceşti, dar şi în evenimente dintre cele mai diverse şi neprevăzute. Deşi au fost scrise cu foarte mult timp în urmă (în anii 65-66 ai erei creştine), Epistolele Pastorale sunt şi în vremea noastră – şi vor rămâne întotdeauna – deosebit de actuale pentru toţi slujitorii bisericeşti din toate timpurile şi din toate locurile. Ele sunt adevărate norme morale, atât pentru candidaţii la Hirotonie, cât şi pentru cei hirotoniţi, precum şi condiţii ale rămânerii în cler, indicii ale vieţii, credinţei şi atitudinii celor care slujesc în chip sacramental Biserica lui Hristos.
Structural vorbind, lucrarea supusă atenţiei noastre însumează 152 de pagini, întinzându-se pe cuprinsul a 5 capitole, precedate de o introducere şi urmate de concluzii şi de bibliografie.
În Introducerea lucrării sunt prezentate câteva generalităţi legate de cele două Epistole către Timotei şi de Epistola către Tit scrise de către Sf. Apostol Pavel, arătându-se că – în cadrul canonului cărţilor Noului Testament, în general, şi în cadrul Epistolelor Pastorale, în special – acestea formează un grup omogen, unitar, atât în ceea ce priveşte tematica şi destinatarii lor, cât şi în ceea ce priveşte stilul şi maniera compunerii lor. Epistolele Pastorale nu sunt suplimente la sfaturile Apostolului date prin viu grai celor doi ucenici ai săi, ci sunt documente istorice, care se referă la principalele aspecte ale activităţii pastoral-misionare şi social-filantropice ale slujitorilor bisericeşti din cele 3 trepte ierarhice. Ele aveau să devină, prin cuprinsul lor, temelie a învăţăturii Bisericii despre lucrarea preoţească, despre condiţiile intrării în cler, despre caracteristicile slujitorilor bisericeşti, precum şi despre îndatoririle acestora faţă de păstoriţii lor.
Primul capitol al lucrării conţine o scurtă prezentare a preoţiei vechi testamentare, prefiguratoare a preoţiei creştine, punctând – în cadrul unor subcapitole speciale – câteva chestiuni referitoare la originea preoţiei vechitestamentare, la condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească cei care o primeau, precum şi la funcţia liturgică pe care o exercita această preoţie, aşa cum sunt ele reliefate îndeosebi în Pentateuhul lui Moise.
Capitolul al doilea tratează despre Preoţia creştină în lumina Noului Testament, subcapitolele care alcătuiesc acest capitol făcând ample referiri la chestiuni de interes major, precum: preoţia sacramentală (ierarhică), preotul – model de vieţuire pentru credincioşi, instituirea treptei diaconiei, treptei preoţiei şi a treptei episcopiei.
Obiectul capitolului al treilea îl constituie analiza detaliată a condiţiilor de intrare în cler după Epistolele Pastorale sau, altfel spus, a exigenţelor Preoţiei sacramentale după Epistolele Pastorale. Este vorba, mai exact, de condiţiile formulate de Sf. Apostol Pavel, pe larg, în 1 Timotei 3,1-7 şi, mai succint, în Tit 1,7-2,14, pe care trebuie să le îndeplinească atât candidaţii la hirotonia întru diacon, cât şi la hirotonia întru preot şi episcop. Aceştia trebuie să fie: fără prihană, bărbaţi ai unei singure femei, veghetori, înţelepţi, cucernici, cuviincioşi, iubitori de străini, destoinici să înveţe pe alţii, nebeţivi, nebătăuşi, neagonisitori de câştig urât, blânzi, paşnici, neiubitori de argint, nefăţarnici, buni chivernisitori ai caselor lor şi ai copiilor lor, nu foarte de curând botezaţi şi cu mărturie bună din partea credincioşilor.
Capitolul al patrulea al lucrării îi are ca protagonişti pe Timotei şi Tit ca episcopi ai epocii apostolice, care şi-au închinat întreaga lor viaţă slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, slujind Biserica lui Hristos într-o epocă grea, a începutului, ce cerea multe sacrificii, multă stăruinţă, statornicie în credinţă, zel misionar şi chiar disponibilitate de a muri pentru Hristos şi pentru învăţătura lui.
În fine, ultimul capitol se referă la atitudinea pe care trebuie să o manifeste slujitorii bisericeşti faţă de diferite categorii sociale (văduve, sclavi, tineri, vârstnici) şi faţă de pseudo-dascăli, în lumina îndrumărilor oferite de Apostolul Pavel în cuprinsul Epistolelor sale Pastorale.
Concluziile desprinse de autor la sfârşitul lucrării reiterează, deopotrivă, sublimitatea şi responsabitatea misiunii preoţeşti, arătându-se că slujitorul bisericesc n-are doar o demnitate sacramentală înaltă, ci şi un prestigiu personal deosebit, care trebuie întreţinut cu grijă, de acesta depinzând în bună parte succesul misiunii sale, neutând nici o clipă că nu se reprezintă numai pe sine, ci, în primul rând, reprezintă pe Hristos şi Biserica Lui cea sfântă. Pentru a se putea bucura totdeauna de autoritatea pe care i-o dă misiunea sfântă ce o îndeplineşte, slujitorul bisericesc trebuie să dea dovadă de o vieţuire pilduitoare întru toate, altminteri îşi va compromite atât autoritatea, cât şi slujirea. Nu în ultimul rând, sacerdotul trebuie să se afle într-o permanentă autodepăşire, într-o dinamică mereu ascendentă a vieţii sale religios-morale, spre desăvârşirea sa şi a păstoriţilor săi.
Scrisă într-un limbaj accesibil, fără pretenţii de exhaustivitate sau de teologie înaltă, cartea Părintelui Flavius Ardelean se recomandă, per ansamblu, ca pe o lectură spre mult folos duhovnicesc. Preoţii pot găsi – în parcurgerea filelor ei – îmbogăţire spirituală, iar credincioşii întărire în devoţiunea lor religioasă creştin-ortodoxă.
Protos. dr. Iustin Popovici
Consilier cultural
