† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

HRISTOS A ÎNVIAT !

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

De Sfintele Paşti icoana Învierii străluceşte mai tainic înaintea ochilor sufleteşti, harul ei pătrunzând până în adâncul fiinţei omeneşti spre a o lumina desăvârşit. Ea vrea să oglindească însăşi lumina chipului nostru în tinderea spre asemănarea cu Dumnezeu, după care a fost creat. Potrivit erminiei bisericeşti, adică a modului în care se zugrăvesc icoanele,[1] în ea se conturează grăitor şi chipul crucii făcând să se întrezărească jertfa mântuitoare, ca şi calea fiecărui credincios spre împărtăşirea din aceasta. Dacă în fiecare zi trăim în această realitate spirituală, la luminatul praznic aceasta este exprimată la scara cea mai înaltă prin crucea Domnului, care dă şi măsura adevărată crucii purtate de fiecare credincios. Învierea, cu tot ceea ce cuprinde, este cu putinţă prin jertfire. Fără cruce nu este înviere, precum nu este coborâre a lui Dumnezeu şi ridicare a omului fără o întâlnire la treapta cât mai apropiată de tronul Împărăţiei cereşti prin verticalitatea şi orizontalitatea în care se cuprinde toată lumea, emanând bucuria dobândirii mântuirii şi ajungerii la ţinta finală a creaţiei pentru tot ceea ce există. Hristos a biruit moartea prin jertifea propriei vieţi, de care ne-a făcut parte dintru început, chezăşuindu-ne pentru totdeauna nemurirea prin viaţa Sa dumnezeiască, cu aceea ca înşine să ne străduim  a lăsa cele trecătoare pentru cele veşnice. Învierea prin crucea lui Hristos reprezintă chipul în care se lucrează mântuirea lumii, aşa cum învaţă stihuirea imnografică: «Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim».

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

În înţelegerea omenirii din cele mai vechi timpuri şi până azi, crucea prin cele două braţe ce se întretaie, reprezentând cele patru puncte cardinale şi centrul lumii, guvernează în unitatea timpului cu spaţiul întreaga existenţă, cu precădere viaţa fiinţei celei mai înzestrate de Creator.[2]Istoria biblică dă mărturia prezenţei simbolice ca reflectare a realităţii unei stări în momente care au şi încetăţenit definirea de cruciale pentru umanitate. Unul dintre acestea este cel al căderii primilor oameni dintr-o aleasă stare iniţială ce garanta dobândirea celei desăvârşite, într-una din care se putea ridica doar prin intervenţia nemijlocită a lui Dumnezeu. Creat de Dumnezeu după chipul Său, nu doar prin cuvânt, ci cu mâinile şi suflarea gurii Sale spre a năzui neîncetat la asemănarea divină, omul doreşte să recâştige ceea ce a pierdut, Domnul Însuşi făcându-Se om spre a-i da acestuia o nouă viaţă şi încă din belşug.[3] Dar pentru începerea unei noi vieţi trebuia să se stingă cea veche, în toată cuprinderea ei, aşa cum Dumnezeu avertizase pe om în rai : « În ziua în care vei mânca din el (pomul cunoştinţei binelui şi a răului), vei muri negreşit »[4]. Viaţa nouă trebuia, deci, începută tot lângă un lemn, acela care ar închipui pomul cunoştinţei binelui şi a răului, sau pomul vieţii din mijlocul Edenului, cum nimerit intonează un imn bisericesc, din cele care însoţesc fericirile rostite de Mântuitorul şi care făgăduiesc împlinirea nădejdilor nesperate pentru cei ce le nutresc: «Frumos şi bun la mâncare, era rodul ce m-a omorât. Hristos este pomul vieţii, din care mâncând, nu mor, ci spun cu tâlharul: pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta»[5]. Cel ce stăpâneşte toate, începutul şi sfârşitul[6], poartă spre împlinire cele create potrivit proniei Sale, lucrare pe care crucea Domnului o reprezintă într-un chip sublim. Lemnul purtător de viaţă pentru cel credincios marchează mereu istoria mântuirii, fapte ale Vechiului Testament prefigurând cele ale Noului Testament dând imbolduri de urmare a planului lui Dumnezeu în trăirea personală şi obştească. În acest cadru, de reamintit toiagul lui Moise şi cel al lui Aaron, sprijin în misiunea încredinţată de Dumnezeu de călăuzire spre pământul făgăduinţei, apoi pe drum lemnul folosit la îndulcirea apeloramare pentru cei însetaţi sau stâlpul pe care era pus şarpele de aramă spre salvarea de şerpii veninoşi din pustietate, care devin semne ale eliberării de sub puterea diavolului, a păcatului şi a răului prin revărsare de daruri spirituale împotriva încercărilor de tot felul şi a morţii[7]. În imnele bisericeşti, ecoul acestor evenimente este grăitor.[8]Bunăoară, imnul ce se referă chiar la cuvintele Mântuitorului privind răstignirea Sa arată: «Sus pe lemn spânzurând Moise de demult şarpele de-a curmezişul, precum scrie, pe tine te-a însemnat Preacinstită Cruce, prin care ne vindecăm de înşelăciunea şerpilor înţelegători»[9].Istorioare pioase despre păstrarea lemnului din pomul raiului până în cel al crucii Domnului sunt multe cu pagini împletite din Sfântă Scriptură şi Tradiţie[10].Sensul lor reflectă conştiinţa trebuinţei de a redobândi starea iniţială pe calea căreia călăuzeşte crucea Domnului prin întreaga ei putere. Tâlcuind pe Sfântul Maxim Mărturisitorul în afirmaţiile legate de Sfânta Cruce, părintele Stăniloae subliniază dependenţa desăvârşirii duhovniceşti a omului de învăţătura de credinţă ortodoxă despre Persoana Mântuitorului, spunând că cel mai deplin martor al păstrării neschimbate a dumnezeirii şi umanităţii în unirea lor, dar şi al acomodării dumnezeirii neschimbate în esenţă la umanitate şi al restabilirii acesteia ca organ de manifestare a divinităţii este Iisus Hristos Domnul. «În El avem garanţia păstrării neştirbite a umanului pentru veci, dar şi a capacităţii acestuia de a deveni prin Dumnezeu organul manifestării maxime a lui Dumnezeu. În El omul a umplut lumea de sus care se golise de o parte a ei, de om. Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se pătimeşte cele ale firii asumate, dar potrivit cu El Însuşi, cu posibilităţile Lui de coborâre, iar firea asumată trăieşte cele dumnezeieşti potrivit cu ea însăşi şi cu posibilităţile ei de îndumnezeire… Sfântul Părinte citat vrea să explice în ce fel crucea lui Hristos reprezintă o ridicare a Lui la care participăm şi noi. El remarcă mai multe înţelesuri ale crucii prin care ea înseamnă puterea lui Hristos ca Dumnezeu. La urmă arată înţelesul ei pentru Hristos ca om, adică înţelesul prin care crucea a fost mijloc de ridicare a Mântuitorului ca om. Prin acest înţeles, ea poate fi mijloc de ridicare şi pentru noi, pentru că numai de crucea în acest înţeles ne putem împărtăşi şi noi. Acest înţeles şi-l arată crucea privită după lucrarea sau eficienţa ei. Ea ne stabilizează în singura dorinţă după Dumnezeu. În acest înţeles şi Sfântul Grigorie Teologul a spus că Hristos se ridică cu crucea, că ea este semnul stăpânirii Lui peste patimi şi al puterii Lui peste cei se ataşează Lui prin credinţă, căci le dă şi acestora putere să se înalţe asemenea Lui…».[11] Adâncind învăţătura ortodoxă în acest cadru, teologul român arată că moartea jertfelnică a lui Hristos Domnul este cea mai mare coborâre a Lui la noi în timp şi cea mai mare apropiere a Luide Tatăl, iar jertfa noastră în Hristos, cea mai mare unire dintre noi şi Dumnezeu, tot în timp, subliniind că «Dumnezeu n-a putut crea pe oameni ca fiinţe cunoscătoare şi cu puteri transformatoare în lume, capabile de o nesfârşită înaintare în bine, spre a muri. Moartea s-a introdus prin despărţirea lor voluntară de Dumnezeu, Izvorul vieţii. Iar odată introdusă nu mai putea fi depărtată din lume de către ei înşişi şi nici Dumnezeu nu putea să accepte moartea ca sfârşit definitiv al oamenilor. De aceea intreprinde El Însuşi învingerea ei… În acest scop Fiul lui Dumnezeu se face om, ca să învingă în umanitatea Sa moartea pentru oameni».[12] Învierea lui Hristos şi învierea noastră în El e sfârşitul transcenderii umane spre Absolutul personal şi cea mai deplină coborâre eternizată a Lui la om o dată cu cea mai mare înălţare eternizată a noastră la El»[13]. Am cuprinde cele spuse prin cuvintele Apostolului Neamurilor: «El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii ; El este începutul, Întâiul născut din morţi ca să fie cel dintâi întru toate. Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El prin sângele crucii Sale»[14].

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Cu evlavie suntem îndemnaţi astăzi, prin textul invocat la început, să venim «toţi credincioşii să ne închinăm sfintei Învieri a lui Hristos, căci a venit prin cruce bucurie la toată lumea; totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat». Prin aceasta avem o dată mai mult încredinţarea legăturii dintre jertfa şi învierea Mântuitorului spre a ne strădui, la rândul nostru, cu jertfelnicie a dobândi răsplătirea cerească.Ca pildă de urmat la înţelegerea fiecărui credincios avem pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pe care îi şi pomenim tocmai în perioada pascală prin buna rânduială bisericească; întreg acest an, potrivit Hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, fiindu-le consacrat spre cinstire aparte, la împlinirea a 17 veacuri de la proclamarea în 313 a Edictului imperial de la Mediolanum sau Milano de astăzi, prin care creştinismului persecutat i s-a recunoscut libertatea religioasă în imperiul roman, ceea ce a însemnat, după trei veacuri de persecuţie, o înviere pentru lume. Totodată, în şcolile teologice, cursul anului este dedicat şi comemorării a o sută zece ani de la naşterea şi douăzeci de la adormirea întru Domnul a Părintelui Dumitru Stăniloae, din a cărui cugetare ne îmbogăţim spiritual mereu. Dealtfel, cei aleşi lucrează totdeauna în numele crucii şi al nădejdii învierii şi vieţii veşnice. Icoana celor de Dumnezeu încoronaţi şi întocmai cu apostolii, ca unii ce au fost  propovăduitorii Învierii, îi înfăţişează având la mijloc Sfânta Cruce pe care au cinstit-o în chipul cel mai înălţător.Aghiograful[15]a pus în lumină aparte din viaţa lor două evenimente: biruinţa împăratului în numele Sfintei Cruci într-o înfruntare hotărâtoare cu duşmanul şi care a însemnat o înviere pentru împărăţie şi creştinătate şi aflarea de către împărăteasă a lemnului de viaţă dătător în Sfânta Cetate şi ridicarea Bisericii Învierii de la Sfântul Mormânt, iar în lumea întreagă multe aşezăminte de binefacere. O cântare bisericească intonează următoarele: «Chipul stelelor cel strălucitor, te-a arătat o, Preasfântă Cruce, semn de biruinţă binecredinciosului împărat, a cărui maică Elena aflându-te, lumii te-a descoperit…»[16]. Biserica Ortodoxă Română i-a cinstit cu bucurie pe Sfinţii Constantin şi Elena, mulţi dintre fii şi multe sfinte locaşuri ale ei avându-i ocrotitori duhovniceşti, în frunte fiind Catedrala Patriarhală, care este înzestrată şi cu parte din sfintele lor moaşte. Un alt imn cântă: «Arătat-a cerul biruinţa crucii creştinului şi de Dumnezeu înţelepţitului împărat; şi înverşunarea vrăjmaşilor într-însa s-a surpat, înşelăciunea a pierit şi credinţa cea dumnezeiască până la marginile pământului s-a răspândit. Pentru aceasta să-I cântăm lui Hristos, Dumenzeului nostru, că S-a preamărit»[17]. În aceleaşi armonii sfinte prăznuind Învierea Domnului ca biruinţă a Crucii şi dorind unii altora împliniri binecuvântate în numele Mântuitorului, să slăvim pe Dumnezeu în Sfântă Treime, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

† T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 800 / 2013, având titlul ”BIRUINŢA CRUCII” se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti.

[1] I. D. Ştefănescu, Iconografia artei bisericeşti şi a picturii feudale româneşti, Bucureşti, 1973, pp. 128 – 135;

[2]A. Gheerbrant, Croix, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 261 – 268;

[3] Facere 3, 22; Ioan 10, 10;

[4] Facere, 2, 17;

[5] Cf. Matei, 5, 7; Fericirile, glas VII, Stih I;

[6] Ioan 5, 21; 17, 2; Apoc. 1, 8; 22, 13;

[7] Conf. Ieşirea 14, 16, 21; 17, 5 – 7; Num. 17, 8; 21, 9;

[8]Cf.Canonul Înainte-prăznuirii Sfintei Cruci, cântarea a 7 -a, III; cântarea a 5-a, IV;

[9] Cf. Ioan, 3,14; Canon cit., cântarea a 8-a, III;

[10] Conf. Ieromonah Ioanichie Bălan, Mărturii româneşti la Locurile Sfinte, Roman, 1986, pp. 146;

[11] Sf Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 80, trad. Pr. D. Stăniloae, Bucureşti, 1983, cap. 95, nota 312, p. 243; cap.97, nota 315, p. 245;

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 186;

[13] Idem, p. 194;

[14] Col. 1, 18-20;

[15]Sinaxarul Înălţării Sfintei Cruci; Istoria Bisericească Universală, vol. I, Bucureşti, 1987, pp. 147;

[16] Litia Vecerniei Înălţării Sfintei Cruci, stihira 8;

[17] Canonul Înălţării Sfintei Cruci, Cântarea 1, 4.

Ultima actualizare (Miercuri, 05 Decembrie 2012 18:10)

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Hristos a înviat!

Dragi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Când zicem înviere înţelegem revenirea la viaţă, renaşterea după sfârşitul iernii sau a unui răstimp de amorţire, primirea de noi forţe şi înviorare[1]. Asociat cuvântul cu numele Mântuitorului, primeşte o conotaţie spirituală deosebită, aceea a veşniciei. Viaţa înnoită înseamnă ieşirea de sub stăpânirea morţii şi continuarea modului înălţat de a trăi în perspectiva nesfârşitului. Starea de început a existenţei umane a fost aceea a putinţei  dobândirii nemuririi. Depărtarea de Dumnezeu prin neascultarea de El a protopărinţilor Adam şi Eva a reprezentat şi înstrăinarea de Însuşi Izvorul Vieţii. Sfântul Apostol Pavel scria în acest sens: “Plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru”[2]. Mântuitorul, cum Însuşi mărturiseşte, a venit în lume “ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă”[3]. Ori Învierea Domnului înseamnă redobândirea acestei stări de har pentru întreaga lume şi din care fiecare credincios prin strădanie proprie să se împărtăşească. Ca o lămurire a faptului, tot Apostolul neamurilor, mai spune: “Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El, ştiind că Hristos înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu. Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus Domnul nostru.”[4] Fiinţa omului doar slăbită prin căderea în moarte şi stricăciune, se cerea restaurată, dar fără putinţa proprie de însănătoşire[5]. Aceasta revenea lui Dumnezeu Însuşi, lucrare la care omul trebuia să participe. Recâştigarea demnităţii iniţiale însemna apropierea de izvorul vindecării oricărei slăbiciuni spre viaţă deplină.

Dragi credincioşi şi credincioase,

Noţiunea de izvor la cei vechi primea un sens sacru, legat de originea vieţii, cu însuşiri minunate, între care aceea de a nu seca vreodată, curgând în veşnicie. Accepţiune asemănătoare primeau şi noţiunile de fântână sau ape.[6] Sfânta Scriptură le înscrie în momente importante; Mântuitorul Însuşi dă un tâlc duhovnicesc la fântâna lui Iacob, în convorbirea cu samarineanca, spunând: “Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia i-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? … Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică.”[7] Altădată lămureşte cu privire  la Duhul pe care aveau să-L primească discipolii Săi: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.[8] Reiese limpede faptul că Iisus Hristos Domnul este Însuşi izvorul vieţii veşnice. Deci, sensul duhovnicesc în ceea ce priveşte izvorul primează. Într-un astfel de context, dintre ucenicii Domnului,  Sfântul Apostol Iacov întreabă şi totodată răspunde: “oare izvorul aruncă din aceeaşi vână, şi apă dulce şi pe cea amară? Nu cumva poate smochinul, fraţilor, să facă măsline, sau viţa de vie să facă smochine? Tot aşa, izvorul sărat nu poate să dea apă dulce.”[9] Apoi, Sfântul evanghelist Ioan în Apocalipsa sa mărturiseşte că “Domnul, Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui, va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua…[10]” Cu privire la ultimele cuvinte, desigur se înţelege, moartea sufletească, pentru toţi cei ce n-au gustat din paharul mântuirii. Un cuvânt folositor din partea Părintelui Dumitru Stăniloae învaţă aşa: “Omul rămâne nemuritor până când e însetat mereu de cunoaştere, până când trăieşte în conştiinţa că are mereu ceva nou de cunoscut, adică până când se află într-o conştiinţă a legăturii cu Dumnezeu cel infinit, nu în monotonia unei esenţe supuse aceloraşi legi, ci în legătură cu Cel care I se face cunoscut în alte şi alte adâncimi ale sale. Iar cunoaşterea lui Dumnezeu ca realitate mereu nouă, nesupusă unor legi ale repetiţiei este cunoaşterea Lui ca realitate personală. Iar cunoaşterea aceasta este totdeauna o relaţie iubitoare. Numai iubind pe Dumnezeu şi numai în conştiinţa că e iubit de Dumnezeu, omul înaintează într-o viaţă de care nu se satură niciodată.”[11] Drept înţelegere a acestei realităţi avem şi cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului către Tatăl ceresc: “Aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”.[12] Câutând sprijin celor arătate şi la Sfinţii Părinţi ai Bisericii am socoti potrivite următoarele rânduri ale Sfântului Grigorie de Nyssa: “Ce-i drept, unii dobândesc mântuirea şi prin frică, atunci când, gândindu-se la ameninţarea chinurilor din gheenă, se despart de rău. Iar alţii, săvârşind virtutea pentru nădejdea răsplăţii făgăduite celor ce au vieţuit binecredincios, dobândesc binele nu prin iubire, ci prin aşteptarea răsplăţii. Dar cel ce aleargă din suflet (spre desăvârşire) alungă frica (pe care o simte numai cel ce nu din iubire râmâne lângă Domnul…) şi nu se gândeşte nici la răsplată, ca să nu pară că preţuieşte mai mult plata decât pe Cel ce dăruieşte câştigul. Iubeşte din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, nu altceva din cele ce se fac de către Domnul, ci pe Însuşi Acela care este izvorul bunătăţilor. Deci, această simţire o legiuieşte sufletelor auzitorilor Cel ce ne cheamă spre împărtăşirea de El… Cel ce se lipeşte de Duh se face duh şi cel ce se uneşte cu Viaţa se mută de la moarte la viaţă, după cuvântul Domnului, sufletul dorind să-L_vadă, ca să se apropie de Izvorul vieţii duhovniceşti…, iar izvorul este Domnul, Care zice: “De însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.[13] Tot subliniind însemnătatea izvorului ca principiu a ceea ce este bine, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: “Domnul este izvorul existenţei, dar nu existenţa însăşi. Fiindcă e mai presus  şi de însăşi existenţa spusă şi gândită în oarecare mod”.[14] Rugăciunile, cântările şi slujbele bisericeşti, cu precădere cele din perioada pascală, cuprind şi ele invocarea izvorului ca ducând cugetarea spre Dumnezeu în Sfânta Treime cu atributele fiecărei persoane în parte, de asemenea la Maica Domnului ca mijlocitoare şi la sfinţi ca izvorâtori ai darurilor trebuitoare. Astfel, izvorul  este numit al ”sfinţeniei”, “binecuvântării”, ”înţelepciunii şi harului”, ”vieţii şi luminii”,[15] al “darurilor dumnezeieşti şi nestricăciunii”[16]. Din imnografia Praznicului se desprinde tâlcul cântării “Răscumpăratu-ne-ai din blestemul legii cu scump Sângele Tău, pe cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor…”[17] De acum credinciosul gustă din “Izvorul cel fără de moarte“[18]. S-a împlinit astfel năzuinţa de a moşteni Împărăţia veşnică. Din acelaşi cadru nu ar putea lipsi imnele închinate Maicii Domnului, amintind cel care glăsuieşte: “Izvorăşte-mi acum, izvorule, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, dă-mi darul cuvântului ca să laud izvorul tău, care izvorăşte viaţă şi har credincioşilor; că tu ai izvorât pe Cuvântul cel într-un ipostas”[19].  Şi aceasta, desigur, spre mântuirea tuturor.

Dragi fii şi fiice duhovniceşti,

La începutul primăverii, ce vesteşte Sfintele Paşti, pe plan mondial se sărbătoreşte Ziua apei, aducând aminte omenirii de binefacerile ei pentru întreaga planetă, precum şi de nevoia de a-i asigura permanenţa şi puritatea. Pe faţa pământului izvorăsc ape minunate, acolo unde Dumnezeu rânduieşte, adesea însemnate cu sfinte locaşuri, tocmai pentru a pune în lumină rostul spiritual pe lângă cel material. O pildă se află în mănăstirea Feredeu din cadrul Arhiepiscopiei Aradului, nume parcă semnificativ din punct de vedere etimologic, pentru curăţirea trupească şi sufletească prin apă. Este pusă sub ocrotirea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă, a cărui pomenire se face în jurul sărbătorii Sfintei Învieri, el însuşi amintind că a răpus balaurul, semnul răului, ce în schimbul apei pentru o cetate de odinioară cerea viaţa omenească. Anul în curs în Patriarhia Română este omagial pentru Sfânta Taină a Maslului şi îngrijirea bolnavilor. Ori, pentru cei suferinzi e de căutat izvorul sănătăţii. Se cuvine, deci, a fi aproape de ei, precum Mântuitorul S-a arătat cu slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, cu orbul din naştere de lângă scăldătoarea Siloamului, momente eternizate spre urmare prin citirile din perioada pascală, în care şi Biserica săvârşeşete mai cu dinadinsul slujba aghiasmei sau sfinţirii apei, îndeosebi de praznicul Izvorului Tămăduirii în Săptămâna Luminată. Şi este de luat aminte cântarea bisericească, anume: “Ca Cel ce eşti izvor dumnezeiesc al milei şi adânc al marii milostiviri, Îndurate, arată râurile milei Tale celei dumnezeieşti şi tămăduieşte pe toţi; revarsă izvoarele cele bogate ale minunilor şi spală pe toţi; că la Tine pururea alergând, cu căldură cerem har”[20]. Împărtăşindu-ne unii altora toate urările creştineşti ale praznicului, rugăm pe Izvorul binelui să reverse darurile Sale cele bogate peste toţi şi toate, peste ţară şi lume şi cu milostivire multă, peste cei ce au trebuinţă deosebită de sănătate prin dragostea fiecăruia şi ajutorul lui Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, către Domnul rugător,

† T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 500 / 2012, având titlul “La izvorul Vieţii”  se va citi în fiecare biserică parohială sau  mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Paşti.

[1] Dicţionarul Explicativ al limbii Române, Bucureşti, 1975,  pp. 44 şi 475.

[2] Rom. 6, 23.

[3] Ioan, 10, 10.

[4] Rom. 6, 8-11.

[5] Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 66.

[6] Pr. V. Aga, Dicţionar enciclopedic, Timişoara, 1935, pp. 18, 11, 167; Pr. Dr. I. Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Bucureşti, 1984, p.30, 228; A. Gheerbrant, Source, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 720 – 721; Le Roux – Guyonvarch, Fontaine, în o.c., p. 365; P. Grison, Eau, în o.c, p. 305 şi urm.

[7] Ioan 4, 10 – 15.

[8] Ioan 7, 38 – 39.

[9] Iacov 4, 11 – 12.

[10] Apocalipsa 21, 5 – 8.

[11] Pr.Prof Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 10.

[12] Ioan 17, 3.

[13] Omilia I la Cântarea Cântărilor, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, partea I, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 29, Bucureşti, 1982,  trad. Pr. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, p. 119, 126 – 127; (Ioan 7, 37).

[14] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în col. Părinţi şi scriitori Bisericeşti, vol. 80, Bucureşti, 1983, trad. Pr. D. Stăniloae, p. 173, prg. 60.

[15] Sfântul Vasile cel Mare, Anafora liturgică, Binecuvântarea pâinii ce se numeşte în popor Paşti, Rugăciunea a III-a şi a V-a a plecării genunchilor de la Vecernia Rusaliilor.

[16] Rugăciunea către Sfântul Duh a Acatistului Sfintei Treimi; Canonul Sâmbetei celei Mari, 6, 3; Canonul Învierii, 3,1.

[17] Sedealna slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare şi Rânduiala Proscomidiei.

[18] Chinoniconul-Priceasna Sfintelor Paşti.

[19] Canonul Născătoarei de Dumnezeu de la Izvorul Tămăduirii, 1,1.

[20] Canonul Sfântului Maslu, Sedealna.

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

Cinstiţi credincioşi şi credincioase,

Odată cu sărbătoarea Crăciunului se afirmă şi vremea colindelor. Una dintre acestea chiar glăsuieşte aşa: “Am ajuns ziua cea sfântă,/Când colindele se cântă”[1]. Acestea sunt cântece străvechi ale popoarelor, cu menţiunea că la români au primit o dezvoltare deosebită potrivită însuşi caracterului poporului legat de virtutea omeniei, înţelegând pe temeiul credinţei şi faptei bune. Ele privesc diferitele momente sau stări din viaţa oamenilor cu rosturile corespunzătoare şi doririle de propăşire personale sau colective din partea celor de aproape pentru cei ce le trăiesc la nivelurile preţuirii adevărate. Astfel găsim colinde pentru sărbători, nunţi şi decese, pentru gospodari, preoţi, păstori, pescari, sau alte îndeletniciri, de asemenea pentru toate vârstele, copii, tineri şi bătrâni, cu referiri la locul, timpul şi modul unor lucrări, adică mişcarea într-un spaţiu sacru, la soroc determinat, individual sau colectiv, după un tipic sau program anume pentru fiecare, menit să întărească apropierea dintre cei colindaţi prin mijlocirea colindătorilor spre împliniri mai mari pe viitor, dintr-o generaţie în alta.[2] Puterea tradiţiei leagă tainic şi trainic oamenii, dincolo de spaţii şi timpuri sau mijloace de exprimare. Cuprinsul sintetizează caracteristicile principale ale evenimentelor şi doririle de împlinire pentru participanţii la făurirea lor, îmbrăcând sau primind o pecete religioasă, de unde şi improprierea de către Biserică, extinzându-se prin aceasta însăşi aria misionară creştină.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

Obişnuit colinda având motivaţie istorică şi biblică redă învăţătura de credinţă cu aplicarea practică morală adăugând şi o urare în rugăciune. Melosul popular, găseşte acordul sobru al celui bisericesc, datinile şi obiceiurile substituindu-se însăşi tradiţiei în înţelesul plenar al Sfintei Biserici, ceea ce cu timpul şi după locuri le-a făcut să se instituţionalizeze, orice încercare profană apărând, cu unele excepţii, ca o improvizaţie neavenită. Bunăoară, se disting destul de uşor creaţiile străvechi de cele noi, cu prelucrările genului. Nota fundamentală este cea care doreşte să stabilească o comuniune mai largă, practic făptuindu-se şi prin ospăţul, uneori redus la dăruirea cuvenită pentru colindători, ce îmbogăţeşte frumuseţea spirituală a colindatului. Comuniunea reflectă modul în care poporul a înţeles mesajul creştin mereu şi pretutindeni, dar mai ales cel al Crăciunului, legat de întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi, în scopul înălţării şi îndumnezeirii omului. Cântul îngeresc din noaptea sfântă l-a rezumat în cunoscutele cuvinte: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[3]. Drept aceea chiar dacă oarecând colindatul se obişnuia şi la alte dăţi, Crăciunul le reprezintă pe toate, tocmai pentru mesajul său. Cel dintâi capitol al Noului Testament îl redă prin vestirea îngerului către Iosif, ocrotitorul familiei sfinte, a profeţiei Vechiului Testament: “Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emmanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”[4]. Marea familie umană este încredinţată deci, că are chemarea să încununeze creaţia prin providenţa divină. Este de la sine înţeles că larga cuprindere a învăţăturii de credinţă pe care o au colindele într-o modalitate uşor de însuşit de către ascultători, nu scapă din vedere Sfintele Taine ale Bisericii, dintre care Botezul şi Cununia se impun prin legătura practică cu viaţa familiară. Ori aceasta este în permanenta atenţie a întregii obştii. Astfel, referirea la sfântul Botez intervine adesea în colinde prin faptul că în centru au pe Mântuitorul ca Prunc nou născut. Amănuntul prezintă o importanţă aparte pentru ceea ce înseamnă mărturia de totdeauna despre Botezul copiilor sau la vârsta copilăriei. Iar, după cum se ştie, Botezul este cheia intrării în creştinism şi începutul vieţii spirituale întărită în legătura celorlalte Sfinte Taine. Bunăoară, împreună cu Botezul este atestată şi practicarea Mirungerii sau Taina Sfântului Mir, precum şi Sfânta Împărtăşanie pentru cel intrat în comuniunea Bisericii. Sunt ilustrative următoarele versuri: “Astăzi s-a născut Hristos, / Mesia, chip luminos, / Mititel, înfăşeţel, / În scutec de bumbăcel./ Vântul bate, nu-L răzbate, / Neaua ninge, nu-L atinge”[5] sau altele ca “Pică nouă picături:/Trei de vin şi trei de mir / Trei de apă limpejoară / Să-I facă de-o băişoară. / Dar în ea cine se scaldă? / Scaldă bunul Dumnezeu / Se scaldă, se iordăneşte,/ Cu apa se limpezeşte / Cu sfânt Mir se miruieşte / Cu vinul se-mpărtăşeşte”[6]. Este accentuat aci adevărul că Pruncul de la Betleem este Însuşi Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu şi Om adevărat botezat în Iordan, moment al începutului misiunii Sale mântuitoare. La colindat se pot găsi referiri directe sau indirecte şi la celelalte Sfinte Taine, ca de exemplu privind spovedania, preoţia şi maslul prin stihurile: “Preotul iar se ruga, / Pentru toată lumea asta, / Să le ierte din păcate, / Din păcate jumătate, / Din greşeale a treia parte”[7]. Urmând o cale mai obişnuită a înţelegerii, de luat aminte la faptul că omul, bărbat şi femeie deopotrivă, a fost creat după chipul lui Dumnezeu spre a tinde la asemănarea cu El. Dacă pe această cale a alunecat din neascultarea de Creator, acum prin supunere încearcă a redobândi starea iniţială. Ori, pentru aceasta se cere mai întâi ştergerea păcatului protopărinţilor Adam şi Eva prin Botez şi continuarea lucrării în comun.În acest sens diversitatea rosturilor se conjugă cu afirmarea deplină a respectului ce trebuie să caracterizeze legăturile de familie. Se află aci capacitatea soţilor de a se reflecta pe sine unul în celălalt, ca într-o oglindă ce conturează chipul lui Dumnezeu prezent în fiecare.[8] Colindele privesc cu precădere deci familia, casa la care aduc pe Dumnezeu, cum spun versurile: “Că vă vin colindători, / Noaptea pe la cântători. / Şi v-aduc pe Dumnezeu,/Să vă mântuie de rău”[9]. Cele arătate îşi găsesc ecoul în următoarea colindă: ”Adam dacă a greşit / Domnul din rai l-a gonit / Din raiul cel din Eden/ Osândit cu greu blestem / Osândit şi lepădat/ Și din rai afară dat / Iar Adam dac-a văzut / Că în greşeal-a căzut /A şezut jos într-un loc / Plângând cu lacrimi de foc / Cu jale la rai privind / Şi către Eva grăind: / Amar, Eva, ce-ai făcut/ Unde vom merge acum? / Căci de tine ascultai/ Și din acest pom mâncai / Fie, Doamne, mila Ta / Caută spre zidirea Ta”[10] sau alta “Raiul cel închis, /Azi iar s-a deschis, / Şarpelui cumplit / Capul s-a zdrobit, / Că strămoşii iară, / Prin Sfânta Fecioară/ Iar s-au înnoit”[11]. De asemenea, subliniind taina ca binecuvântare a lui Hristos Domnul, colinda “La nunta ce s-a-ntâmplat / În Cana Galileii / Fost-a şi Iisus chemat/ … Văzând că nu-I vin de-ajuns / Apă-n şase vase au pus / Hristos cruce a făcut/ Apa-n vin a prefăcut / Atunci toţi au cunoscut/ Că Mesia S-a născut”[12]. Minunea aceasta este aşadar dovadă a mesianităţii Domnului. Legătura se realizează mereu prin apropierea celor două momente şi locuri, a naşterii şi nunţii. Sfintele Taine sunt aşadar vestite de colindători deodată cu “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” mărită de imnografia Bisericii[13]. Stihurile colindei confirmă: “O, mai vino, Doamne, iară, / Vino cu Sfânta Fecioară, / Ca-n Vifleimul Iudeii / şi în Cana Galileii.”[14]

Dreptmăritori creştini şi creştine,

Nu s-ar putea uita că sărbătoarea Crăciunului avertizează şi pe latura profană asupra sfârşitului şi începutului de an, ca marcând succesiunile unor etape în viaţa ce îndeamnă la o cugetare mai adâncă şi la întocmirea bilanţului lucrării omeneşti. Calea colindelor este una ce duce la rememorarea trecutului, reflectat în prezent pentru proiectare spre cele viitoare; înţelegând şi cele dincolo de timp şi spaţiu, ceurmăresc scopul vieţii şi răsplătirea împlinirilor în comuniunea cu Dumnezeu. Chiar pentru cei care obişnuiesc într-un limbaj comun să se refere de preferinţă la sărbătorile de iarnă, natura înconjurătoare înfrumuseţată cu haina albă a zăpezii, insuflă starea de nevinovăţie, în care s-ar putea reflecta mobilizator la o lucrare în rugăciune şi practicare a virtuţii. Mai mult ca oricând se retrăieşte nu doar trecutul apropiat şi propriu, ci cel foarte depărtat, ce îi aşează pe înaintaşi pe piedestalul unor idealuri vrednice de realizat şi pentru cei de azi, întrucât intră în planul divin pronietor a toate. Dobândim deodată cu strădania lucrării spre desăvârşire şi harul de a o ajunge. Şi aceasta angajând toate puterile sufleteşti în atmosfera sărbătorii. În acest fel colindatul aduce o nespusă mângâiere peste nostalgia nevinovăţiei începuturilor fiinţării şi totodată maturizării puterilor sufleteşti ce se cer înnoite şi înmulţite pe măsura cutreierării spaţiilor şi timpurilor, cum arată şi psalmistul: “înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţele tale”[15], vădind un optimism sănătos, hrănit de nădejdea în ajutorul dumnezeiesc. Răsplătirea colindătorului cu darurile Crăciunului este chezăşia milei lui Dumnezeu faţă de toţi, cum intonează şi versurile: “Și de-acum până-n vecie / Mila Domnului să fie”[16]. În acest cadru, încheind şi curgerea anului, reamintim şi două momente însemnate din cronica Bisericii noastre şi totodată a eparhiei. Unul este cel al canonizării marilor ierarhi ardeleni Andrei Şaguna şi Simion Ştefan, în legătură cu aceştia menţionând şi tipărirea în limba română a Noului Testament de la Bălgrad şi a Bibliei de la Sibiu, într-o vreme de afirmare a culturii şi spiritualităţii neamului, pentru a ne da seama de avântul spre câştigarea valorilor continentului şi a întregii lumi. Altul este al târnosirii noii şi monumentalei biserici a Mănăstirii Arad Gai, împlinit de însuşi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel între două momente semnificative, sărbătorirea a şase decenii de viaţă a Preafericirii Sale şi în pragul celui de-al cincilea an de slujire ca Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Fie ca în emoţia clipelor înălţătoare petrecute, cu urările în sfântă rugăciune, ce ni le împărtăşim, să primim cerească binecuvântare prin darurile nenumărate din darul desăvârşit venit de la Dumnezeu, Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh, Căruia să-I fie slava în veci. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I

ÎNSEMNARE: Această Pastorală cu nr. 2600/ 2011, având titlul “COLIND DE TAINĂ” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj Napoca, 1980, p. 107, (Colindiţa);

[2] Cf Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare, Bucureşti, 1983, pp. 3, 33 şi urm.

[3] Luca 2,14

[4] Matei, 1,23

[5] Prof. I. Brie, o.c., p. 42 (Astăzi s-a născut Hristos)

[6] Idem, o.c., p. 101 (În vârful la nouă meri)

[7] P. Caraman, o.c., p. 105

[8] Cf. Pr. Dr. Constantin Preda, Taina lui Hristos şi a Bisericii în viaţa de familie, în Lumina de Duminică, VII, (2011), nr. 20, p. 8;

[9] Prof. I. Brie, o.c., p. 87 (Ia sculaţi voi gazde mari)

[10] Idem, o.c., p. 102 (Adam dacă a greşit)

[11] Idem, o.c., p. 43 (Praznic luminos);

[12] Idem, o.c., p. 109 (Nunta din Cana Galileii); Cântări religioase şi colinde, Arad, 2004, p. 327

[13]Laudele Buneivestiri, Slavă… Şi acum…, şi stihirile arhanghelului, 2;

[14] I. Brie, o.c., p. 25; (Viflaime); Cântări…, p. 353 (Viflaime)

[15] Psalm 102, 5;

[16] Prof. Ioan Brie, o.c., p. 107 (Astăzi s-a născut Hristos)

Ultima actualizare (Joi, 14 Aprilie 2011 08:52)

Ultima actualizare (Miercuri, 29 Decembrie 2010 11:37)

† TIMOTEI

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu – Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE

Multă lumină aduce în sufletele celor ce se întâmpină de acest praznic adeverirea Învierii Domnului, aşa cum îl temeluieşte Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Această afirmare se cere rostită în plină lumină, pentru că şi în desfăşurarea slujbei Învierii, în miez de noapte şi parcă risipind bezna, prin care păşim până la pragul bisericii, primim aici făclia aprinsă de la sfânta masă a altarului ce închipuie Sfântul Mormânt al Celui răstignit în chemarea atât de îmbietoare spiritual: ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Întreaga obşte a credincioşilor răspunde în armonia lumânărilor, a clopotelor şi a glasurilor cu imnul: ,,Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată să Te mărim”. Atmosfera este aceeiaşi de veacuri cu cea de la biserica Sfântului Mormânt şi a Învierii de la Ierusalim, în care se împarte flacăra minunată din Sfânta Lumină, aşteptată aci de mulţimea pelerinilor din toate colţurile lumii, unii venind aici tocmai în acest scop. Despre această privelişte spirituală cu adevărat feerică abundă mărturiile participanţilor şi mai ales legate de lumina neaprinsă de mâna omenească şi de clopotul ce sună de la sine. În acest cadru, reamintim relatarea în bună parte ştiută de la părinţi duhovniceşti. Astfel, ceremonia Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului se desfăşoară în Sâmbăta Mare, la vremea Vecerniei după Ceaslovul vechi, adică în jurul amiezii. Sfântul Mormânt este supravegheat şi sigilat de paznicii îndrituiţi încă din noaptea Vinerii Mari, după slujba Prohodului Domnului şi până la primirea Sfântei Lumini, răstimp în care toate sursele de foc şi lumină sunt stinse. Procesiunea pentru slujbă porneşte de la reşedinţa patriarhală, străbătând culoarul mulţimii de închinători, înconjurând de trei ori Sfântul Mormânt în glasul clopotelor şi al cântării amintite ,,Învierea Ta Hristoase…” La imnul principal al Vecerniei, ,,Lumină lină a sfintei măriri…”, când sfinţiţii slujitori se retrag în aşteptare în altarul bisericii sub a cărei cupolă se află Mormântul, Patriarhul intră în acesta, îngenunchind la lespede. În urma rugăciunii patriarhale, ca şi a celei de obşte, alternând ,,Doamne miluieşte” cu ,,Doamne dă-ne Lumina!” şi altele, se vede o lumină puternică ca un fulger, coborând prin cupolă, deasupra capelei; apoi ca un glob de lumină care se sfarmă în mii de bucăţi pătrunde la lespede, aprinzând vata presărată pe aceasta, şi care se încarcă într-o rouă divină în timpul rugăciunii. Patriarhul adună vata aprinsă de o flacără care preţ de câteva minute nu arde, punându-o în două cupe de aur şi ieşind în cea dintâi încăpere, numită ,,Capela Îngerului”, unde aprinde două mănunchiuri de câte 33 de lumânări, după numărul anilor vieţii Mântuitorului, pe care este imprimată icoana Învierii. Cupele aprinse le preiau pe două ferestre laterale doi diaconi, una pentru sfântul altar al bisericii, cealaltă pentru Biserica Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena de la Patriarhia Ierusalimului, în timp ce Patriarhul, ieşind în faţa Sfântului Mormânt cu cele două făclii, cheamă de trei ori ,,Veniţi de luaţi lumină!”. Primind Sfânta Lumină, toţi se ating de ea spre binecuvântare fără a se arde. Se ţine o predică de întărire a dreptei credinţe. Vecernia cu procesiunea Sfintei Lumini ia sfârşit, făcând loc pregătirii pentru cea din noaptea Învierii. Apariţia Luminii este diferită de la un an la altul, de pildă, ca stea strălucitoare, ca rouă, ploaie, zăpadă sau nori; uneori acoperă doar piatra, alteori întreg Mormântul. La slujba celei de-a doua Învieri sau Vecernia primei zile de Paşti, la Palatul patriarhal ierusalimitean, în prezenţa oficialităţilor, o lumânare mare, având imprimată icoana Învierii şi aprinsă din Lumina Sfântului Mormânt este înălţată de doi diaconi în sfântă rostire ,,Hristos a înviat!” şi răspunsul ,,Adevărat a înviat!”. Ea arde necontenit patruzeci de zile până la praznicul Înălţării Domnului. A doua zi a luminatei sărbători, doisprezece arhierei, simbolizând pe Sfinţii Apostoli, care au răspândit lumina Evangheliei în toată lumea, pornesc cu Sfânta Lumină în toată Ţara Sfântă. În multe centre bisericeşti, datorită posibilităţilor de astăzi, Lumina Învierii din Sfânta Cetate ajunge, încă de la momentul de culme,spre a fi împărtăşită credincioşilor cu aleasă evlavie care o poartă spre casele lor pentru vremea rugăciunii.

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Un izvor de lumină devine şi un simbol cu multe tălmăciri pentru suflet. Ajunge o licărire pentru a lumina nu numai în preajmă, ci până înăuntrul fiinţei privitorului. De aceea o lumină întreţinută cu scumpătate reprezintă însăşi persoana, starea sa în raport cu celelalte, pe care le poartă în cuget din latura celor vii sau a celor adormiţi. De asemenea, este simbolul sau realitatea unei prezenţe tainice ce chezăşuieşte comuniunea dorită. Drept aceea, se aprinde lumânare nu doar ca jertfă pentru trebuinţele imediate, ci şi spre slava lui Dumnezeu şi cinstirea celor ce au strălucit prin părtăşia din lumina cerească. În limba noastră, poate mai mult decât în altele, noţiunea de lume şi lumină se împletesc vrând poate să arate cum cea dintâi este străbătută mereu de cealaltă spre desăvârşire. După cum arată un mare teolog, prin cuvinte redăm nu numai ţesătura de forţă şi legătura între componentele din cosmos, aşa cum se reflectă în conştiinţa oamenilor şi în viaţa lor îmbogăţită prin comuniunea spirituală între ei şi cu lumea, ci prin ele vorbim şi despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu. În acest caz, cuvintelor folosite pentru energiile şi realităţile din cosmos, aşa cum sunt văzute în relaţiile lor nesfârşite de raţiunea şi simţirea noastră, le adăugăm printr-un adjectiv sau prin folosirea lor articulată, o notă de absolut, de unicitate. Astfel, îi spunem lui Dumnezeu ,,Lumina”, ,,Viaţa”, ,,Apa vie”, şi altele. Pe lângă aceea, facem din ele un uz simbolic, atribuind lui Dumnezeu o calitate pozitivă a lumii sau a omului, dar în înţelesuri care le transcende. Aceasta pentru că Cel ce a creat lumea cu componentele şi însuşirile ei, trebuie să aibă în Sine ceva care e ca o temelie activă a lor. Dar pentru că temelia aceasta e în acelaşi timp negrăit superioară faţă de însuşirile lumii, le spunem acestora simboluri, pentru a arăta atât o anumită corespondenţă a însuşirilor lumii cu însuşirile lui Dumnezeu, cât şi negrăita superioritate şi deosebire a celor din urmă. E un alt mod de transcendere de la lume sau prin lume la Dumnezeu. Dar omul se transcende pe sine nu numai prin înţelegerea inevitabilă a raţiunilor lumii ca date de Dumnezeu, ci şi prin conştiinţa datoriei că trebuie să folosească lucrurile conform raţiunilor lor cunoscute prin raţiunea sa. O viaţă la nivelul cerinţelor de astăzi, nu se poate desfăşura fără izvoarele luminii, atât pe plan material, cât şi pe plan spiritual. Între lumină şi viaţă există o legătură învederată, pe care şi Evanghelia celei dintâi zile a Praznicului, privind şi opera creaţiei, o arată lămurit prin cuvintele: ,, Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. O viaţă îmbunătăţită mereu, desigur că, face simţită şi o mai mare lumină spre al cărei izvor se îndreaptă ochii sufleteşti înlesnind vederea celor nevăzute. Este viaţa în Hristos Domnul Cel Răstignit şi Înviat şi care chezăşuieşte dobândirea darurilor celor mai înalte. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte în acest sens următoarele: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine”. În ceea ce priveşte răsplătirea, acelaşi confirmă cu proorocul Isaia: ,,Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”; adăugând de la sine ,,Iar nouă ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu”. Mântuitorul Însuşi a fericit pe cei curaţi cu inima ca pe unii care vor vedea pe Dumnezeu. Curăţirea de patimi, iluminarea lăuntrică apropie de Lumina cea neapropiată, Lumina cea mai presus de fire, Lumina adevărului de care doreşte fiecare să se împărtăşească, în ziua cea neînserată a împărăţiei lui Hristos, cum intonează imnul Bisericii. Ucenicul numit şi al iubirii, care însuşi a arătat că Dumnezeu este iubire, afirmă şi următoarele: ,,aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El (adică Iisus Domnul) şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat”. În legătură cu această stare, unul dintre Sfinţii Părinţi ai Bisericii spune: ,,Hristos fiind lumina prin fire, nu are nevoie de lumină ci sădeşte în noi care suntem creaţi şi în afară de dumnezeire lumina proprie. Comentatorul lămureşte că Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie apt să comunice lumina şi viaţa infinită dumnezeiască umanităţii în forme omeneşti, deci să-şi facă proprie umanitatea noastră, fără ca să o desfiinţeze în Sine şi fără ca aceasta să rămână închisă faţă de lumina şi de viaţa dumnezeiască infinită. Într-altă parte, acelaşi lămureşte următoarele: ,,în creştinism nu omul e înghiţit de om, ci cosmosul e transfigurat de om, pentru că e creat de Dumnezeul treimic din care o Persoană se face om pentru veci. Se afirmă astfel valorile umane şi deci persoana umană, că nu e o esenţă inconştientă supusă unor legi faţă de care persoanele nu sunt decât apariţii trecătoare şi fără un sens propriu…omul aspiră la o întâlnire reală cu Dumnezeu; însă la acest dialog nu se poate ridica fără să vină şi Dumnezeu, din iniţiativa Lui în întâmpinarea omului”. Viersuitorul anonim va zice în legătură cu acestea: ,,Strălucirea dinăuntru // Luminează faţa cui // Are al desăvârşirii // Soare-n conştiinţa lui.” Poetul va da o imagine mai sensibilă cu versul: ,,Unde sunt fraţii unde voi // Eu însumi parte în lumină // N-a mai rămas nimic din noi // Sorbiţi cu toţii în lumină”. Zice Părintele Dumitru Stăniloae: ,,Omul este în lume un pelerin ce înaintează în lumina tot mai clară care iradiază din Cetate, nu un condamnat să se piardă în ea. Omul vieţuieşte în lume şi în timp, dar e şi mai presus de lume şi de timp, ridicându-se în acest sens tot mai sus şi ridicându-o şi pe ea. La moarte se desparte de ea, ducând însă tot ce a câştigat bun din ea sau în chip transparent al ei. Făcând aşa, se pregăteşte ca să-l aibă la înviere din nou cu sine, dar transfigurat. El e o fiinţă meteorică şi duce lumea întreagă spre hotarul între corporalitate şi Dumnezeu…Se afirmă aci perspectiva transfigurării cosmosului întreg, ca să nu mai vorbim, de imprimarea credinciosului de faptele bune pe care le-a făcut, dându-I un chip luminos sau de slavă. Împărăţia lui Dumnezeu sau a desăvârşitei comuniuni, va însemna comunicarea întreolaltă a tot ce au stare, spre care se pregătesc de aici.” În lumina Învierii, întreaga trăire creştină primeşte valori sporite prin însăşi tinderea spre lumina nesfârşită. De aceea, cum observa un gânditor, tema luminii şi mai ales a celei a Învierii, primeşte o însemnătate aparte în viaţa liturgică ortodoxă. Pe lângă iconografia proprie luminii, ca de pildă cea a Schimbării la faţă, a coborârii la iad a Mântuitorului sau a Învierii Sale, ea este prezentă în întreaga imnografie a slujbelor zilnice şi cu precădere a duminicilor. Se ştie că, o grupă de cântări bisericeşti poartă numele de Luminânde sau în alte limbi Exapostilarii şi Svetilne, ca de pildă următoarea: ,,Lumina Ta cea pururea veşnică trimite-o, Hristoase Dumnezeule şi luminează ochii cei de taină ai inimii mele…” sau alta: ,,Soare, Care ai răsărit astăzi din mormânt ca un Mire din cămară şi iadul l-ai prădat şi moartea ai zdrobit-o, pentru rugăciunile celeia ce Te-a Născut, lumină trimite-ne nouă, lumină care luminează inimile şi sufletele, lumină care îndreptează pe toţi să umble în cărările poruncilor Tale şi în căile păcii.” Ele fac introducerea la cântarea Laudelor şi a Doxologiei Mari, care de obicei se intona la răsăritul soarelui, începând cu cuvintele: ,,Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina!” şi sfârşind cu ,,Întru lumina Ta vom vedea lumină, tinde mila Ta celor ce Te cunosc pe Tine.” Mai redăm şi cuprinsul unei cântări mult apreciată a Vecerniei, pentru adâncimea gândirii imnografului: ,,Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, care la sfârşitul veacurilor, ca într-o oglindă în trup ai strălucit lumii; şi până la iad Te-ai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai risipit, şi lumina Învierii ai arătat-o neamurilor. Dătătorule de lumină, Doamne, mărire Ţie!” E arătată aci întreaga cale a luminii Mântuitorului.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Sărbătorim cel dintâi Sfinte Paşti după înălţarea în rangul de Arhiepiscopie a Eparhiei Aradului, datorită vechimii şi importanţei ei în viaţa naţională şi bisericească a ţării. Strălucirea slujbei de atunci săvârşită de ierarhii membri ai Sfântului Sinod al Bisericii noastre, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, apare în lumina Învierii chezăşuitoare pentru drumul pe care clerul şi poporul de aci îl are de parcurs în vremea viitoare, cu atât mai mult cu cât anul în curs este consacrat împlinirii unor mari evenimente din viaţa întregii creştinătăţi ca şi a celei româneşti. Astfel amintim cei 1685 de ani de la cel dintâi Sinod Ecumenic sau a toată lumea, când s-a statornicit Simbolul de credinţă sau Crezul nostru; cei 125 de ani de la dobândirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române ca şi 85 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei române. Lumina Învierii lui Hristos a strălucit în evenimentele de atunci prin harul lui Dumnezeu spre luminarea slujitorilor săi. Şi ea continuă să lumineze prin decenii şi secole făuriri ale Bisericii în slujba lumii doritoare de mântuire. Pentru aceasta mai înălţăm stăruitoare rugăciune către Dumnezeu spre împlinire. Edificatoare în această privinţă este şi rugăciunea pe care Patriarhul Ierusalimului o înalţă din faţa Sfântului Mormânt în timpul ritualului Sfintei Lumini, în care se spune: ,,pomenim tainele cu totul mântuitoare care într-un chip dumnezeiesc le-ai făcut atât pe pâmânt cât şi în adâncuri; de asemenea, te sărbătorim pe Tine lumina cea adevărată care în fiecare an străluceşti în cele de desupt şi săvârşim arătarea luminii, amintindu-ne că într-un chip nu mai puţin dumnezeiesc, ea străluceşte din nou plecând de la Mormânt, închipuind de asemenea, arătarea ce va să fie din milostivirea faţă de noi…Da, Doamne, după cum în această zi Tu ai făcut să strălucească lumina celor ce sunt în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa fă să strălucească astăzi şi în inimile noastre lumina Ta cea curată, pentru ca luminaţi prin ea şi încălziţi prin credinţă să Te preamărim pe Tine, unica lumină, care vii din unicul izvor al luminii, ca lumină lină, în veci de veci.” Într-adevăr, şi cântul slujbei de acum glăsuieşte: ,,Iisus, Cel ce a apus în mormânt, a răsărit, strălucind mai luminat decât soarele, pe toţi credincioşii luminând…” Fie ca de Sfintele Paşti, razele luminii Învierii să pătrundă până în adâncul sufletelor noastre, ştiind ceea ce învaţă Sfânta Scriptură că: ,,toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” Luminatul praznic al Învierii Domnului şi timpul următor să-l petrecem cu binecuvântare din lumina cerească a lui Dumnezeu în Treime Sfântă – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

NOTE:

1. Începutul slujbei Învierii (Stihoavna, glas VI);
2. Ierom. Ioanichie Bălan, Mărturii româneşti la locurile sfinte, Roman, 1986, p. 261-264; Diac. Gheorghe Băbuţ, Când Iisus umbla pe pământ, Satu-Mare, 2004, p. 73-77; Minunea de Paşti de la Biserica Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, în Curierul Conservator, ediţie electronică, 27 aprilie 2008; Nicolas Egender, La Sainte Lumiere de Paques, în Irenikon, tomul LXXVII (2004), trim. 2 şi 3, p. 271-315; Mărturia Patriarhului Ierusalimului Diodor I la aprinderea Sfintei Lumini la Ierusalim, în Credinţa Străbună, XVII (2007), nr. 5 (254), p. 3;
3. Binecuvântările morţilor, glas V, stih 7;
4. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 125;
5. Ioan, 1, 3-5;
6. Galateni, 2,20;
7. I Corinteni, 2,9-10; Isaia, 64,3; Iov 11,7;
8. Matei, 5,8;
9. Canonul Învierii, IX, 2;
10. I Ioan, 1, 5-7;
11. Sf. Chiril al Alexandriei, Închinarea în Duh şi Adevăr, IX, P.G., 68, 644 D la Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Bucureşti, 1978, vol 2, p. 214;
12. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 214;
13. Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor… p. 151;
14. Cuvinte înţelepte, în ,,Iisus Biruitorul”, XXI (2010), nr. 11 (727), p. 6;
15. Ioan Alexandru, Lumina neapropiată, în ,,Imne”, Bucureşti, 1975, p. 179;
16. Pr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor… p. 123;
17. Nicolas Egender, o. c., p. 306;
18. Svetilna, Glas II, Postul Mare;
19. Svetilna Învierii, Glas III, a Născătoarei de Dumnezeu;
20. Stihira, Glas V, 6;
21. Nicolas Egender, o. c., p. 276-277;
22. Canonul Învierii, IX, Şi acum…;
23. Iacov, 1,17; Rugăciunea Amvonului;

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL

Contemplând evenimentul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel exprimă cu entuziasm: “Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă”[5]. Fiecare afirmaţie corespunde unuia dintre momenteleevenimentului, întărită mereu de altele din viaţa Mântuitorului şi istoria bisericească. Unul dintre părinţii capadocieni, pe care îi cinstim deosebit pe tot parcursul acestui an, Sfântul Grigorie de Nyssa, în contextul celor prezentate spune următoarele: “Vorbesc despre marea taină a dreptei credinţe, prin care Dumnezeu S-a arătat în trup; despre Cel ce era în chipul lui Dumnezeu şi a petrecut între oameni în trup, cu faţă de rob; despre Cel care, după ce Şi-a însuşit ca pârgă firea pieritoare a trupului, pe care a luat-o asupra Sa prin fecioria nestricată, sfinţeşte împreună cu ea, întru nestricăciune, firea comună, prin cei ce se unesc cu El, prin împărtăşirea de taină, hrănind trupul Său, adică Biserica, şi articulând în chip cuvenit mădularele ce odrăslesc prin credinţă în trupul comun…Întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou: în ea, după cuvântul proorocului se creează cerul nou care este tăria credinţei în Hristos, precum zice Pavel (“Stâlp şi temelie a adevărului”); se întemeiază un pământ nou, care soarbe ploaia ce vine asupra lui; se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipului Celui ce l-a zidit pe el…”[6] În acord cu fratele său citat, marele capadocian, Sfântul Vasile zice cele ce urmează: “Evlavios lucru şi fără de saţiu este pentru un suflet iubitor de Dumnezeu să-şi aducă aminte necontenit de Dumnezeu; dar îndrăzneţ lucru este a vorbi de cele despre Dumnezeu, pentru că mintea nu se poate urca până la măsura vredniciei Lui, iar cuvântul, la rândul său exprimă slab cele pe care mintea le concepe. Dacă, deci, mintea noastră este mai prejos de înţelegerea măreţiei lui Dumnezeu, iar cuvântul este mai prejos decât mintea, nu este, oare, neapărată trebuinţă de tăcere, ca nu cumva prin slăbiciunea cuvintelor să punem în primejdie minunea vorbirii despre Dumnezeu ?…Nimeni nu e aşa de orbit ca să se înşele pe el însuşi atât de mult, încât să considere că s-a urcat pe cel mai înalt pisc al înţelegerii lui Dumnezeu, ci, cu atât va părea că propăşeşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, cu atât mai mult va simţi neputinţa lui… Voi vorbi, dar despre Dumnezeu nu atât cât este şi ce este Dumnezeu, ci cât ne este nouă cu putinţă. Nu renunţăm să ne uităm la cer şi să-l privim atât cât putem, deşi nu putem străbate cu ochii locul cuprins între pământ şi cer ! Tot aşa şi acum, prin slabe cuvinte, să împlinim credinţa iar în tot cuvântul nostru să lăsăm să biruiască măreţia firii dumnezeieşti. Că nici limbile îngerilor, oricum ar fi ele, nici ale arhanghelilor, unite cu toată firea cea cuvântătoare, nu o vor putea ajunge decât în mică parte, necum să o egaleze întru totul”[7]. Apelând tot la un capadocian şi prieten apropiat cu cei amintiţi deja, Sfântul Grigorie de Nazianz, ascultăm următoarea învăţătură: “Nu ar mai fii naşterea Lui, dacă ar fii cuprinsă de mintea ta, care nu cunoşti nici propria-ţi naştere…mult te-ai obosit mai înainte ca să găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar altele sunt împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au legile lor puse deodată cu naşterea. Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o cunoşti nici pe a ta, cum poţi să o cunoşti pe a lui Dumnezeu ? Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât omul, cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de înţeles de mintea ta, din această pricină crezi că nici nu s-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de toate pe Dumnezeu însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este vorba de lucruri de prisos”[8]. Desigur că, referinţa făcută este legată de naşterea din veci a Fiului lui Dumnezeu din Tatăl, dar cu aceeiaşi grijă trebuie privită şi cea în timp, din Sfânta Fecioară. Sintetizând gândirea Sfinţilor Părinţi în acest cadru, unul dintre teologii români conchide următoarele: “Iubirea maximă a lui Dumnezeu faţă de om se arată în dialogul în care intră şi rămâne în veci cu orice om care voieşte, prin asumarea umanităţii de către Fiul Său Cel Unul născut. Căci Acesta luând în ipostasul Său umanitatea noastră, se face şi ca purtător al ei, Fiul Tatălui. Şi aflându-se în legătură cu noi prin firea omenească comună ne face şi pe noi împreună Fii cu Sine ai Tatălui ţinând numai de noi să actualizăm această calitate dată nouă, sau iubirea lui Dumnezeu ca Tată faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu ca Tată. Astfel, a împăcat Iisus pe Dumnezeu cu oamenii la un nivel suprem, la nivelul relaţiei între Tată şi fii, sau de Frate şi fraţi… Fiul lui Dumnezeu se face şi se naşte ca om cu amândouă laturile, pentru că Se concepe dintr-o Fecioară, dar ia umanitatea adevărată dintr-o făptură omenească adevărată. Fiind făcut, e fără păcat ca Adam dinainte de cădere; fiind şi născut are totuşi şi stricăciunea din Adam de după cădere. Le uneşte pe amândouă pentru că se naşte din Fecioară. Numai aşa poate mântui pe om, murind pentru el, dar şi înviind… Umanitatea Mântuitorului era ridicată la starea la care aspiră firea noastră autentică. Nu s-ar fi putut concepe din Fecioară, dacă nu era umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu şi n-ar fi fost fără de păcat, dacă nu s-ar fi conceput din Fecioară. Iar fiind fără de păcat şi asumată de Cuvântul lui Dumnezeu, umanitatea a putut fi mediul al întregii comunicabilităţi a Cuvântului, cu toate consecinţele ei[9]”. Găsim o corespondenţă pe înţelesul general în imnografia bisericească mai accesibilă credincioşilor şi anume: “Taina cea din veac ascunsă, şi de îngeri neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întrupându-se întru unire neamestecată, şi crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre”[10]. Încă mai lămurit şi specific praznicului: “Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care lăudându-L Îl slăvim”[11]. Ancorând în lumea colindelor străbune, avem şi următoarea mărturie: “ Nouă azi ne-a răsărit // Mesia cel mult dorit // Din Fecioară S-a născut // Şi cu lapte S-a crescut // Şi cu scutec S-a-nfăşat // Şi în braţe S-a purtat // Şi ca robul S-a smerit // Şi pe noi ne-a mântuit // Domnul Iisus Hristos.[12]” Potrivit celor arătate la început, în legătură cu Crăciunul acestui an, ne amintim şi colindul: “În vârful a nouă meri, // Arde nouă lumânări, // Pică nouă picături // Trei de vin şi trei de mir, // Trei de apă limpejoară // Să-i facă de-o băişoară. // Dar în ea cine se scaldă, // Scaldă Bunul Dumnezeu // Se scaldă de Iordăneşte // Cu apă se limpezeşte // Cu sfânt mir se miruieşte // Cu vinul se-mpărtăşeşte // Dă-i Domnului Doamne”[13]. Admirăm aici modul expresiv în care înţelepciunea poporului a perceput taina mântuirii, referindu-se la starea paradisiacă, în care, după tradiţia populară, locul pomului cunoştinţei binelui şi a răului îl ocupă mărul prin însuşirile-i tainice la care se referă adesea refrenul unor colinde, anume “Florile dalbe, flori de măr”[14], apoi lumina conştiinţei şi materiile tainelor principale ale Bisericii, Botezul, Mirungerea şi Sfânta Euharistie, prin care firea omenească e înălţată la statura lui Hristos Domnul. Adăugăm şi colinda: “Ia sculaţi români plugari // Că vă vin colindători // Noaptea pe la cântători // Şi nu vin cu nici un rău // Ci-l aduc pe Dumnezeu // Să vă mântuie de rău // Dumnezeu adevărat // Cu lumină luminat // Florile dalbe, flori de măr”[15]. Ilustrând acum cele arătate, aducem laudă Sfintei Treimi, cugetând la naşterea din veci a Fiului din Tatăl, la starea cea dintâi a primului om, a cărui cădere a cerut spre ridicare trimiterea de către Dumnezeu Tatăl a Însuşi Fiului Său în lume prin naşterea din Preacurata Fecioară la restabilirea stării harice prin tainele Bisericii şi la înălţarea însăşi a vieţii duhovniceşti în Iisus Mântuitorul.

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Caracterul tainic al lucrărilor sfinte se impune vieţii duhovniceşti fiind nepătruns cu raţiunea dar primit cu simţirea sănătoasă. Spre ajungerea la cele dumnezeieşti e necesar un efort pe măsura cuvenită. Drept aceea, în rugăciunile Bisericii, găsim mereu îndemnul de a fi la înălţimea tainei ce se descoperă prin însăşi voinţa celui ce o lucrează, cerând la rândul său comuniunea. În acest înţeles, avem pildă chiar în imnele sărbătorii, astfel: “Uimitoare taină se săvârşeşte astăzi: firea se înnoieşte şi Dumnezeu Se face om, rămânând ceea ce era şi ceea ce nu era a luat, nesuferind nici amestecare, nici despărţire”[16] sau “Înţelepciunea, Cuvântul şi Puterea, Fiul şi strălucirea Tatălui, Hristos Dumnezeu, tăinuindu-Se de puterile cele cu mult mai presus de lume şi de cele ce sunt pe pământ şi întrupându-Se ne-a înoit pe noi, că S-a preaslăvit!”[17]. De asemenea, şi textul următor: “Maică te-ai făcut bunăvoinţei Tatălui, purtând în braţe pe Dumnezeu-Cuvântul întrupat. Taina nu suferă cercetare; numai cu credinţă toţi o slăvim, grăind cu tine şi zicând: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!”[18]Înţelegem aşadar taina “străină”, cum o numeşte o veche tălmăcire, prin comuniunea spirituală cu Dumnezeu şi cu oamenii. De fapt, această părtăşie în vremea din urmă şi ca întâmpinare a sfintelor sărbători de acum, am simţit-o prin evenimente de mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre. Aşa cum, de altfel, am luat la cunoştinţă, Patriarhia Română şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea la rangul de Arhiepiscopie a unor eparhii cu o vechime de peste trei veacuri. Între acestea se numără şi eparhia din care facem parte, şi care, anul acesta a împlinit 303 ani. Ziua de 28 noiembrie a marcat local ceremonia proclamării prin tomos patriarhal a acestei hotărâri şi, de asemenea, de investitură a Chiriarhului cu insemnele titlului de arhiepiscop. Festivitatea a avut loc în Catedrala “Sfânta Treime” din Arad, după Sfânta Liturghie, săvârşită de către însuşi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un mărit sobor de ierarhi, în prezenţa autorităţilor de stat, a reprezentanţilor cultelor religioase, a preoţilor şi credincioşilor. A doua zi, Duminică, 29 noiembrie 2009, în biserica “Sfântul Nicolae” din Deva, tot după Sfânta Liturghie, săvârşită de Întâistătătorul Bisericii noastre, cu soborul de ierarhi, preoţi şi diaconi şi cu prezenţa deja arătată s-a procedat potrivit hotărârii aceloraşi înalte foruri bisericeşti amintite la proclamarea, iarăşi prin tomos patriarhal, a nou înfiinţatei Episcopii a Devei şi Hunedoarei şi a înscăunării, cu gramata mitropolitană, a Preasfinţitului Părinte Gurie, ca titular. Aceasta după şaşe zeci de ani de împreună lucrare bisericească a celor două judeţe, Arad şi Hunedoara, în cadrul aceleiaşi eparhii. Momentele alese pentru împlinirea actelor menţionate au fost tocmai în ajunul praznicului Sfântului Apostol Andrei, Ocrotitorul României, precum şi a Zilei Naţionale a României, ca mărturie a unităţii celor două eparhii sufragane ale Mitropoliei Banatului şi garanţie a conlucrării lor frăţeşti pe mai departe. La sfârşit de an, mulţumim bunului Dumnezeu pentru toate cele plinite în acest răstimp, rugându-L cu osârdie să ne facă părtaşi mereu darurilor Sale cereşti, iar atmosfera înmiresmată a Sfintelor Sărbători să se păstreze întocmai între noi, cei ce ne-am transmis şi urările tradiţionale şi mereu actuale. Anul ce încheie deceniul nostru, să aducă Bisericii, ţării şi lumii încununarea lucrării dorite prin mesajul ceresc şi tainic al Naşterii Domnului: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire! Amin”[19].

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 3700/2009, având titlul “Taină minunată” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

[1] + Timotei, Episcop al Aradului, Pastorală la Naşterea Domnului, pe anii 2001-2008;

[2] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 222; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Neuf, înDictionnaire des symboles, Paris, 1969, pp. 532 – 533;

[3] Ibidem;

[4] Lazăr Şăineanu, Basmele române, Bucureşti, 1978, p. 206;

[5] 1 Timotei, 3,16;

[6] conf. Isaia, 65, 17 , I Timotei 3,15; Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Omilia XIII, în Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea întâi, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae şi Pr. I. Buga, vol. 29, Bucureşti, 1982, pp. 290 – 292;

[7] Omilia XV, în Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, trad. Pr. D. Fecioru, vol. 17, Bucureşti, 1986, pp. 509 – 510;

[8] Cuvântarea a III-a 8, în Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvântări despre Dumnezeu, trad. Pr. Gh. Tilea, N.I. Barbu, Bucureşti, 1947, pp. 39 – 40;

[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 162 – 163, 165 – 166;

[10] Troparul Născătoarei de Dumnezeu, glas IV;

[11] Canonul Crăciunului, 9, Irmosul;

[12] Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 45;

[13] Idem, p. 101;

[14] Pr. V. Aga, o. c., p. 201;

[15] Prof. Ioan Brie, o. c., p. 90;

[16] Şi acum…, Stihira Vecerniei din 26 Decembrie;

[17] Canonul Crăciunului, I, 1,4;

[18] Laudele, 3 din 26 Decembrie;

[19] Luca, 2,14.

† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI
ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul Nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT !

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Cu adevărat răspunsul la afirmarea Învierii Domnului priveşte tot ceea ce aceasta reprezintă, adică înnoirea lumii, frumuseţea luminii, puterea vieţii, prin virtutea lucrării binelui, dreptăţii, păcii, care pornesc de la Dumnezeu. În chip direct toate arată realitatea Învierii pentru care de luat aminte că sfintele citiri din zilele praznicului nu doar istorisesc faptul întâmplat, ci şi subliniază însemnătatea acestuia. Astfel, în pericopa Evangheliei de la slujba Învierii se arată că Domnul a înviat, iar în cea de la Sfânta Liturghie lămureşte că Dumnezeu este Cel ce înviază: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o,”   cum citim textul biblic. Şi totul evidenţiază adevărul că în locul înfricoşării cu moartea din slăbiciunea omenească, se instaurează bucuria existenţei nesfârşite prin mijlocirea Celui Înviat. Împlinitorul acestui act mântuitor este deci Iisus Hristos Domnul. În viaţa noastră spirituală fiecare sărbătoare ca de altfel orice clipă  realizează acest ideal luminos iar Paştile în chip desăvârşit. Viaţa însăşi întăreşte bucuria întru Domnul, cu pace şi tihnă, nepătimire în sensul deplin al cuvântului, adică lipsa de patimi şi alunecări, frumuseţe duhovnicească şi toată virtutea îmbracând haină luminoasă. Părtaşi acesteia se fac credincioşii înşişi prin îmbrăcarea pe măsură, după cum invocă şi imnul zilelor de pregătire: „Cămara Ta Mântuitorul Meu o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte.,”  aducând aminte şi de cuvântul Sfântului Apostol Pavel legat de Taina Sfântului Botez: „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” , precum şi de troparul „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase, Dumnezeul nostru”  privind aceasta şi strălucirea veşmântului îngerului de care s-au cutremurat străjerii Sfântului Mormânt la Învierea Domnului , loc devenit cămara de nuntă a fecioarelor înţelepte din pilda dată de Mântuitorul pentru ilustrarea râvnei sufleteşti de a întreţine candela trezviei, adică a vegherii pentru lucrarea mântuirii. Încercăm a reflecta în adâncul fiinţei această lumină a lui Hristos care luminează tuturor după textul de la sfintele slujbe din Păresimi  culminând la cea de Înviere prin cuvintele: „Veniţi de primiţi lumină!”  şi care avertizează încă de la începutul Marelui Post prin cuvintele Apostolului Neamurilor: „Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.”  De urmat în continuare aşadar raza de lumină ce duce la locul luminat, cel al raiului făgăduit de Mântuitorul pe Crucea jertfirii Sale pentru oameni, chiar şi celui mai păcătos dintre ei, tâlharul pocăit, prin recunoaşterea dumnezeirii Aceluia care i-a arătat milostivirea: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.”  Şi în acest fel cu certitudine se poate dovedi ceea ce arată imnul Bisericii: „Am văzut Lumina cea adevărată, am luat Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată…”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

Învăţătura de credinţă a Bisericii noastre, însăşi este lumină, ca şi Propovăduitorul ei, aşa cum zice despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”  sau altă dată: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.”  Aceasta întrucât este Dumnezeu Adevărat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. După cum spune Sfântul Evanghelist Ioan în epistolele sale „Dumnezeu este Lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”  Legătura Fiului cu Tatăl este cum arată Crezul nostru aceea de „Lumină din Lumină”. Ori, Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştiinţa adevărului să vină” . Pentru aceasta a şi lucrat întocmai cu proorocia: „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” . La vremea potrivită petrecerii Sale cu oamenii, Dumnezeu fiind s-a întrupat, iar la schimbarea la faţă a închipuit strălucita Înviere de care să aibă parte toţi cei muritori ; s-a înălţat la cer în nor de lumină şi va veni iarăşi cu slavă spre a face judecată celor ce au umblat fie pe calea luminii, fie pe cea a întunericului, adică a binelui sau a răului, a vieţii sau a morţii , amănunţit despre aceasta vorbind şi cele dintâi scrieri ale primului veac creştin aparţinând Sfintei Tradiţii, cel de-al doilea izvor al Descoperirii dumnezeieşti, după Sfânta Scriptură. Fiecare creştin şi laolaltă toţi au primit învăţătura a cărei urmare, cu ajutorul harului dumnezeiesc prin credinţă şi fapte aduce mântuirea. Întreg cultul Bisericii Răsăritene după cum arată distinşi teologi, abundă mai ales în mărturiile despre slujbele în atmosfera înălţătoare a Sfintelor Paşti ca pregustare a răsplătirii cereşti pentru comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii şi împărtăşirea din lumina cerească. Exemplificarea o găsim şi prin procesiunea dinspre zorii zilei de Înviere cu lumânările aprinse în mireasma tămâiei sfinţite şi îmbogăţite prin adierea primăverii duhovniceşti, apoi urmând citirile sfinte despre personalităţile şi faptele sau momentele prefigurative ale istoriei mântuirii împlinite întocmai şi cântate în stihuri minunate aducătoare de linişte sufletească spre desăvârşire. Prin privegherea până dimineaţa se stăruie în stihuri ca acestea: „Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”  şi „Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind, cu neapropiată lumină a Învierii. Şi, cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!” . La fel: „Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt…” . Locul Bisericii este vădit în acest context, cum de altfel şi al Maicii Domnului, ca de pildă: „Ridică împrejur ochii tăi, Sioane şi vezi. Că iată, au venit la tine fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte şi de la miazăzi şi de la răsărit…”  sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime că slava Domnului peste tine a răsărit…”  Mironosiţelor mirate îngerul de la mormânt le spune: „Pentru ce căutaţi printre morţi, ca pe un om, pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare?” . În zilele Săptămânii luminate auzim cântându-se: „Hristoase, Cel ce cu patima Ta ai întunecat soarele şi cu lumina Învierii Tale ai luminat toate…” , iar la praznicul Rusaliilor într-o asemănare următoarele: „Lumină este Tatăl, lumină Cuvântul, lumină şi Sfântul Duh, Cel ce s-a trimis Apostolilor în limbi de foc, şi printr-însul toată lumea se luminează” . În cea mai mare parte toate reprezintă alcătuirea unor cunoscuţi imnografi ca de pildă Sfântul Ioan Damaschin, de multe ori luând tematică din predicile sau scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, între care cu precădere cei din ţinutul antic al Capadociei şi pe care în acest an îi comemorăm aparte la împlinirea a 1630 de ani de la trecerea la Domnul a celui mai de seamă dintre ei, Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, nume care evocă cinstea împărătească, atât pentru personalitate cât şi pentru cetate. Însuţi cel numit şi mare dascăl al Bisericii este cinstit în imnografie ca „sfeşnicul cel luminat” , adică revărsând în juru-i lumină. În rugăciunile Sfântului găsim frecvente referiri la viaţă şi la lume în legătura luminii spirituale. Astfel, într-una dintre ele se spune: „Cel ce trimiţi lumina şi purcezi şi răsari soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, peste cei răi şi peste cei buni şi cu lumina cea de ziuă luminezi toată lumea, luminează şi inimile noastre, Stăpâne a tuturor. Dăruieşte nouă şi în ziua ce vine, să facem cele plăcute Ţie. Păzeşte-ne de tot păcatul şi de toată lucrarea cea rea. Izbăveşte-ne pe noi de toate săgeţile ce zboară ziua şi de puterile cele potrivnice…”  iar în alta continuă „spre Tine totdeauna căutând şi cu lumina cea de la Tine povăţuiţi fiind, la Tine, Lumina cea neapropiată şi pururea fiitoare privind, neîncetată mărturisire şi mulţumire Ţie să înălţăm…”  Un text lămuritor al aceluiaşi Sfânt Părinte în privinţa legăturii dintre cuvântul dumnezeiesc şi lumină, arată: „Cel dintâi cuvânt al lui Dumnezeu a creat lumina, a risipit întunericul, a pus capăt tristeţii, a veselit lumea, a dus dintr-o dată peste toţi şi peste toate, privelişte veselă şi plăcută. S-a arătat cerul, care mai înainte, era acoperit de întuneric, tot cu atâta frumuseţe pe cât o mărturisesc şi astăzi ochii noştri. Văzduhul s-a umplut de lumină; dar mai bine spus, avea atârnată în el chiar lumina în întregime, care trimitea pretutindeni, până la marginile văzduhului, iuţile împărţiri ale strălucirii ei. În sus, lumina ajungea până la eter şi cer; în lăţime, lumina, într-o clipită de vreme, lumina toate părţile pământului: partea de miazănoapte, de miazăzi, de răsărit şi de apus. Aşa este natura luminii…”  Tot el adaugă: „Foloseşte lumina pe care o ai… cum vrei mai mult, dacă nu foloseşti ceea ce ai ?”  După cum s-a amintit deja, se recunoaşte în imnele pascale inspiraţia din scrierile unuia dintre apropiaţii Marelui Vasile de pildă în cuvântarea de Paşti a Sfântului Grigorie de Nazianz: „ Ziua Învierii, începutul fericirii, să ne luminăm cu sărbătoarea, să ne îmbrăţişăm unul pe altul…ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine” . Un alt cuvânt al aceluiaşi este următorul: „Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume, Tatăl. Era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume, Fiul. Era lumina ce adevărată, care luminează pe tot omul care vine în lume, Celălalt Mângâietor. Era şi era şi era, dar Una era. Lumină şi lumină şi lumină, dar o singură lumină, un Dumnezeu. Lucrul acesta ş-i l-a închipuit şi David mai înainte, când zice: „Întru lumina ta vom vedea lumină”. Şi acum, noi am văzut-o şi o şi predicăm, înţelegând pe Fiul lumină din lumină Tatăl în lumina Duhul, scurta şi simpla teologie a Treimei.”  Încă şi Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, priveşte lumina în raportul dintre creaţia cea dintâi a lumii şi cea nouă care este Biserica. Între altele, el zice: „Căci întemeierea Bisericii e creaţiunea lumii din nou… se plăsmuieşte un alt om, care se înnoieşte prin naşterea de sus, după chipul Celui ce l-a zidit pe el; se iveşte altă fire a luminătorilor, despre care zice: „Voi sunteţi lumina lumii” şi: „între care să străluciţi ca nişte luminători în lume”… căci aşa am auzit pe Făcătorul noii creaţiuni spunând către luminătorii Săi: „Numele voastre s-au scris în ceruri”. Se creează şi mulţi sori ce luminează lumea prin razele faptelor bune… căci zice Făcătorul acestor sori: „Să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor” şi: „Atunci drepţii vor străluci ca soarele”.  Desigur ni se îmbie şi alte multe cuvinte inspirate îndemnătoare la înnoirea lumii. Nu s-ar putea uita şi un cuvânt din al părinţilor îmbunătăţiţi şi anume: „Cel curat cu sufletul are în lăuntrul său ţara cunoscută cu mintea şi Soarele ce străluceşte în el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care-l respiră locuitorii acestei ţări este Duhul cel Mângâietor şi Prea Sfânt. Iar împreună-şezătorii lor sunt firile sfinte şi netrupeşti. Şi viaţa şi bucuria şi veselia lor este Hristos, lumină din lumina Tatălui. Unul ca acesta se veseleşte în fiecare clipă de vederea sufletului său, dar se minunează şi de frumuseţea sa care e însutit mai luminoasă decât lumina soarelui.”
DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Din toate cele arătate aici înţelegem că lumina în legătura vieţii este mereu evocată în slujbele Bisericii din perioada pascală. De fapt, şi Sfântul Apostol Pavel învaţă pe toţi credincioşii aşa: „Altădată eraţi întuneric iar acum sunteţi lumină întru Domnul; Umblaţi ca fii ai luminii.”  Se cere fiecăruia fapta bună ce înnoieşte întreaga fiinţă prin lumina lui Hristos. Cum s-a menţionat deja, dacă fiecare clipă trebuie închinată acestei lucrări, duminicile toate reamintesc mereu ziua Învierii Domnului, angajându-ne într-o adevărată comuniune pe calea vieţii în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, cum menţionează şi cântarea bisericească . Rânduielile bisericeşti, rugăciunile, imnele şi citirile dau o învăţătură înaltă la putinţa de înţelegere a oricărui credincios, luminându-i mintea, înălţând simţirea şi întărind voinţa spre cuprinderea virtuţilor trebuitoare în lucrarea mântuirii în viaţa Bisericii. Realitatea se vădeşte cu prisosinţă în cadrul târnosirii sau sfinţirii sfântului locaş, a casei lui Dumnezeu, care reaminteşte de bogăţia duhovnicească a slujbei Învierii. Într-un fel oarecare, slujba de sfinţire se raportează la cea din ajunul Înălţării Sfintei Cruci, adică din 13 septembrie, când se face pomenirea înnoirilor Sfintei Învieri, înţelegând şi refacerea în vremurile de demult a măritei biserici din cetatea sfântă a Ierusalimului ce adăposteşte şi Sfântul Mormânt al Mântuitorului. De aceea, în împletire cu axionul pascal, se cântă stihul de laudă ce subliniază măreţia momentului: „Înnoieşte-te, înnoieşte-te noule Ierusalime, căci ţi-a venit ţie Lumina, şi slava Domnului peste tine a răsărit. Această casă Tatăl a zidit; această casă Fiul a întărit; această casă Duhul Sfânt a înnoit, a luminat şi a întărit, şi a sfinţit sufletele noastre.”  În virtutea acestei asemănări, de data aceasta, la cea dintâi sărbătoare pascală după târnosirea Catedralei „Sfânta Treime” din Arad, retrăim acel moment înălţător ce a înscris slujirea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de soborul arhiereilor, preoţilor şi diaconilor cu participarea mulţimii de monahi şi credincioşi. Nu doar desfăşurarea ceremonialului continuă să impresioneze profund, ca de altfel târnosirea oricărei biserici ce rămâne în cugetul participanţilor, ci atmosfera Învierii însăşi plină de lumina credinţei, nădejdii şi dragostei creştine.
De luminatul praznic al Învierii, să ne împărtăşim unii altora cele mai alese urări pentru sporul în toate, binecuvântat de Dumnezeu în Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

† TIMOTEI

EPISCOP AL ARADULUI