† T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU EPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI, IENOPOLEI ŞI HĂLMAGIULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.

HRISTOS A ÎNVIAT!

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Am ajuns sărbătoarea sărbătorilor, şi cu adevărat mai ales cei ce au trecut şi prin zilele pătimirii Mântuitorului, a răstignirii, morţii şi îngropării Sale. Victoria nu este fără luptă şi cu cât aceasta este mai mare, cu atât şi cealaltă pe măsură. Ori biruinţa asupra morţii este aceea asupra celui mai mare duşman al umanităţii. Ea este covârşitoare, însemnând şi pe cea asupra păcatului, şi a răului. Şi totodată pentru că se câştigă în numele Domnului vieţii şi în unire cu El. Lupta s-a desfăşurat până la jertfa supremă, cea de sine pentru ceilalţi. Unul dintre literaţii noştri comentând un asemenea cadru afirmă despre eroul său: Victoria obţinută prin jertfirea de sine e de o calitate mult mai înaltă decât cea a forţelor care l-au răpus. El cucereşte nemurirea spirituală. Exemplul neclintirii şi abnegaţiei Sale îmbărbătează timp de secole generaţiile următoare şi le îndeamnă la fapte mari. Eroul este răpus doar pe planul existenţei fizice şi individuale într-un sens filosofic, însă el cucereşte viaţa veşnică. Triumful morţii este doar aparent, el există într-un sens mărginit; îndărătul acestuia stă marea şi nemuritoarea victorie a spiritului uman. Victoria celui care nu s-a temut de moarte, care a înfruntat-o conştient şi a căzut nu pentru că ar fi fost slab, ci dimpotrivă pentru că a fost prea tare. Totul oglindeşte caracterul excepţional al cărui înalt exemplu poate fi urmat măcar parţial de cei ce aspiră a depăşi condiţia obişnuită a vieţii. Nu este suficient ca eroul să aibe nobile virtuţi sufleteşti, ci trebuie să fie înzestrat cu aceeaşi sensibilitate şi capacitate de a suferi, ca a fiecăruia. O părere vulgară adâncită în mentalitatea cotidiană leagă tragicul de pesimism, de concepţia care proclamă zădărnicia luptei şi vede în viaţă o vale a plângerii. Pentru cineva care nutreşte asemenea gânduri suferinţa este universală, atotstăpânitoare reprezentând însăşi esenţa lucrurilor, pe când în realitate omul are aspiraţia spre viaţă, lumină şi fericire. Trebuie văzut şi faptul că în această dramă umană moartea deşi zdrobeşte pe om, nu numai că face zadarnice, ci dimpotrivă aureolează pentru posteritate strădaniile acestuia, arătând imensa lor importanţă pentru propăşirea spirituală a întregii omeniri… Privirea din pesimistă se transformă în optimistă; din întristare şi deznădejde se îndreaptă spre bucurie şi speranţă. Înfrângerea eroului căzut pe plan fizic şi individual este totdeauna legată de eternizarea exemplului său imitat şi multiplicat secole de-a rândul spre binele şi propăşirea obştii. El îşi supravieţuieşte în chip strălucit prin cauza lui purificată şi triumfătoare. Asistăm la o supravieţuire prin triumful cauzei sale, învingerea propriei sale morţi pământeşti alcătuind o operă nepieritoare. Această conştiinţă dă aripi şi nu poate fi învinsă. În felul acesta echilibrul sufletesc nu numai că nu se tulbură dar se restabileşte şi se consolidează.1) În elanul de a depăşi spre idealuri nepieritoare şi această condiţie, fiinţa umană îşi dă seama de trebuinţa ajutorului divin. Viaţa creştină se trăieşte la un nivel duhovnicesc şi ontologic, după modelul lui Iisus Hristos Dumnezeu – Om. Ori cu Mântuitorul se introduce o nouă realitate, o nouă fiinţialitate a creaţiei, fiindcă desăvârşirea nu este etică ci ontologică. Hristos Domnul nu este un prototip moral, ci unul dumnezeiesc şi mântuitor. De aceea şi Biserica lui Hristos nu este un organism modelator etic, ci trupul mântuitor, comuniunea îndumnezeirii.2) În faptul învierii suntem chemaţi astăzi să vedem cum jertfa crucii e preamărită. Ziua bucuriei de azi a fost precedată de cea a întristării, când simţămintele ne-au aşezat alături de cel răstignit şi îngropat, dar într-o nădejde nedezminţită în cele ce a făgăduit şi pe care dorim să le dobândim. Răsună în auzul nostru cântările slujbelor sfinte din zilele amintite, înfăţişând durerea Maicii Preacurate pentru Fiul nevinovat, sacrificat pentru păcatul lumii, măreţia actului chezăşuind mântuirea celor ce trebuiau să ispăşească înşişi greşeala de demult. Aşa sună şi condacul slujbei Sfintelor Patimi din Joia Mare: „Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, veniţi toţi să-L lăudăm, că pe Acela L-a văzut Maria pe lemn şi a zis: Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu.”

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

După cum spune un teolog român jertfa şi învierea este o unitate indisolubilă şi statutul fundamental al făpturii. În faţa vieţii veşnice care se descoperă , poziţia noastră este de permanentă jertfă, de deschidere şi creştere. Jertfa şi învierea Domnului concentrează, toate sensurile existenţei şi vieţii noastre, angajează firea omenească în profunzimea ei şi o înalţă totodată. Viaţa Domnului reprezintă tocmai această plinătate a sensurilor. În întrupare şi pogorârea la noi Dumnezeu Cuvântul – se integrează în trup, în pământesc, în condiţia noastră de jos, dă gir şi semnificaţiei întregii noastre vieţi de acum. Prin înălţarea pe cruce, oferă pământescul unei noi evaluări. O nouă şi definitivă mutaţie are loc în înviere. Trupul dobândeşte calităţi noi şi devine în făptura umană a lui Hristos, ca într-o pârgă a Sa – spiritualizat, nestricăcios, nemuritor. Crucea şi învierea luminează nu numai sensul în general al fiinţei omeneşti, ci şi existenţa ei concretă. Esenţa este angajată în existenţa vie a omului nou, îl scoate din starea în care l-a atras păcatul şi suferinţa. Iisus Hristos Domnul, revelează tocmai aici în crucea Sa, în maximă suferinţă sensuri noi. Crucea devine din simbol al suferinţei şi al morţii, izvor şi simbol al vieţii. Altfel spus e posibilă transfigurarea însăşi a suferinţei din drum spre moarte în cel spre viaţă. Moartea e trăită însăşi ca un drum al vieţii, iar învierea e răspunsul unic şi decisiv.3) Teologia creştină a interpretat jertfa mai mult în lumina răscumpărării şi a integrat-o structurilor căderii omului, subliniind virtuţile ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu, şi întrucât jertfa în dăruire supremă nu poate fi compensată cu nimic din lume şi cel ce îşi dăruieşte viaţa nu mai are de primit în schimb nimic aici, jertfa nu poate fi înţeleasă decât în raport cu o valoare care depăşeşte limitele existenţei noastre. Într-o asemenea viziune ea angajează întreaga existenţă. În Iisus Hristos Mântuitorul moartea e o jertfă supremă, în primul rând pentru că este suportată ca ispăşire pentru tot păcatul omului, în al doilea rând pentru că Răscumpărătorul însuşi se jertfeşte pe cruce, însemnând aceasta că sacrificiul este oferit în momentul în care a dus până la punctul final taina cea din veci privitoare la om. Jertfa Domnului trebuie văzută aşadar în desăvârşită unitate cu învierea. Una este implicată în cealaltă, fără să decurgă însă una din alta, întrucât moartea însemnând sfârşitul posibilităţilor umane, învierea reprezintă o nouă creaţie, o nouă intervenţie divină într-un veac nou. Este Paşte, adică trecere la o nouă condiţie de existenţă pentru creştini: duhovnicească, nestricăcioasă, nemuritoare. Taina lui Hristos, taina crucii şi a învierii, devine taină a fiecărui creştin săvârşită de Sfântul Duh în Biserică. Această taină din veci determină structura jertfitoare şi pascală a Bisericii şi creştinul o trăieşte cu toată viaţa lui în toate Sfintele taine.4) Adâncind acest înţeles cu un alt dascăl a teologiei româneşti, învăţăm că Hristos Domnul a trăit în pătimiri profunda încredere a umanului, în dumnezeirea Lui şi a Tatălui Său. A trăit umanul Său încadrat pentru veci şi în mod nepieritor în ipostasul Fiului de o fiinţă cu Tatăl. De aceea, S-a predat cu totul Lui, ştiind că în El va avea învierea şi viaţa fără de sfârşit, cu toate greutăţile şi durerile şi chiar moartea pe care le suferă pentru o vreme: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu”5) El a schimbat astfel conţinutul morţii, făcându-o dintr-o extremă golire de existenţă, prin despărţirea de Dumnezeu şi drept urmare dintr-o destrămare a trupului, într-o pătrundere deplină în Dumnezeu, izvorul vieţii. Cunoscând ca Dumnezeu, că El a scos umanul din nimic, ştie tot aşa de bine că, odată ce umanul înaintează prin despărţirea umanităţii de obşte de Dumnezeu, iarăşi spre nimic, adică spre moarte reunirea ei cu Dumnezeu în El, opreşte omenescul de a trece prin moarte la nimic, ci la o viaţă înnoită, care prin asumarea în ipostasul Lui nu mai este supusă morţii.6)… El ne are pe toţi uniţi cu umanitatea Sa în ipostasul Său şi de aceea moare pentru toţi, sau înnoieşte în fundamentul ei firea noastră a tuturor, unită cu a Lui în ipostasul Lui, având să ne însuşim doar şi personal ceea ce avem toţi virtual în firea lui Hristos, care a murit pentru toţi, deci pentru păcatele tuturor şi a înviat pentru a pune în firea Lui înviată, învierea virtuală a tuturor…7) Valoarea negrăită a jertfei lui Hristos pentru toţi şi pentru veci, se explică din următoarele caracteristici deosebite ale ei: întâi din faptul că nu e jertfă de animale, ci jertfa omului conştient de valoarea negrăită faţă de cea a animalelor; apoi din faptul că cel ce o aduce nu aduce pe altul, ci se aduce pe Sine însuşi, deci este şi preot şi jertfă, nu are jertfa ca obiect; mai apoi din faptul că cel ce aduce este cu totul curat, deci nu se aduce jertfă pentru Sine, dintr-un fel de interes personal, ci dintr-o desăvârşită dragoste pentru alţii şi pentru Dumnezeu; un om obişnuit se poate aduce şi el jertfă pentru alţii, dar în fond nu poate evita moartea; în cele din urmă din faptul că Cel ce o aduce ca om este totodată Fiul lui Dumnezeu, dând prin aceasta jertfei aduse o valoare infinită; căci Cel ce se aduce ca om e totodată Dumnezeu, sau mai presus Fiul lui Dumnezeu, sau tot ce poate fi mai scump lui Dumnezeu Tatăl; prin aceasta primeşte ca răspuns toată iubirea, pe care o poate primi un Fiu de la Tatăl său, pe seama umanităţii Sale, prin care se aduce jertfă şi a umanităţii tuturor pentru care se aduce.8) Avem în coborârea lui Dumnezeu în întruparea ca om şi în jertfirea de Sine, săvârşită în această calitate, şi suprema înălţare spirituală dată omului prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, întrecând în amândouă privinţele orice smerenie şi înălţare de care este capabil omul. Aceasta ne umple de uimire şi de sentimentul neputinţei de a o exprima şi care reiese din imnul Heruvimic al Sâmbetei celei mari: „Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cutremur şi nimic pământesc întru sine să nu cugete: că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor.”9)… Cel ce se jertfeşte pe Sine lui Dumnezeu, deci, arată că nu mai trăieşte sieşi, ci se predă cu totul lui Dumnezeu. Jertfa de sine este supremul act de depăşire de sine, de libertate de sine şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru veci. Căci aceasta înseamnă moartea vieţii egoiste, urmată îndată de viaţa în Dumnezeu, dăruită de Tatăl, ca răspuns tot aşa de veşnic al iubirii Lui. Este totala şi definitiva moarte a trăirii pentru sine. Dar cel ce se predă din iubire unei persoane, trezeşte în ea aceiaşi iubire şi dăruire de viaţă. Numai cel ce se predă total unei patimi, sau unui obiect n-are ca răspuns o viaţă nouă, ci se pierde, căci acelea nu pot răspunde cu iubire din partea lor. Numai Fiul făcut om s-a putut preda Tatălui ca om, cu iubire filială totală, deci în totală curăţie de orice reţinere egoistă, ca să se slăvească prin el Tatăl şi din partea umanităţii, cum se slăveşte El de Tatăl, ca Fiul Unul născut, jertfit Lui. Aceasta arată legătura strânsă între jertfa lui Hristos, îndreptată spre Tatăl şi eficienţa ei îndreptată spre umanitatea Sa. Efectul acesta constă în primul rând în biruirea imediată a morţii prin moartea Lui; pentru că n-a murit pentru păcatele Lui, şi pentru că era Fiul lui Dumnezeu care a luat chipul nostru de bunăvoie. Efectul jertfei Lui s-a extins şi asupra oamenilor, cu care s-a făcut deofiinţă ca om. El S-a adus Tatălui cu o iubire insuflată şi umanităţii Lui, care a voit să fie şi a fost virtual iubirea tuturor fraţilor săi oameni. Jerta Sa a fost din iubirea filială faţă de Tatăl şi din iubire frăţească faţă de noi. În jertfa de sine adusă ca om Tatălui, a fost pusă iubirea maximă a Fiului faţă de Tatăl, din iubirea maximă faţă de oameni, încât Tatăl n-a mai despărţit iubirea Sa ca răspuns faţă de Fiul Său Unul născut, de iubirea faţă de El ca om iubitor al Său şi de fraţii lui.10)… Hristos a întemeiat Biserica sau comunitatea celor ce se unesc cu El, în cursul timpului pe temelia jertfei Lui, spre pregătirea lor pentru împărăţia veşnicei fericiri, menţinându-o prin jertfele de diferite grade ale celor ce se alipesc Lui. Prin jertfele lor îşi arată victoria asupra egoismului şi alipirii la lumea trecătoare şi pregătirea pentru împărăţia iubirii. Aşa se extinde puterea jertfei lui Hristos peste oamenii ce urmează după El.11) Duşmănia împotriva crucii îl făcea pe Sfântul Apostol Pavel să plângă şi să îi arate primejdia. După el, cei ce refuză crucea, o fac pentru că nu vor să admită că mântuirea se câştigă cu preţul pătimirii pentru propovăduirea adevărului mântuitor, adică prin preţul jertfei, socotind că aceasta se câştigă printr-un trai bun, nedându-şi seama că aduce astfel mai degrabă pieirea. Astfel el spune: „pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor întru ruşinea lor, ca unii ce au în gând cele pământeşti”.12) A refuza crucea lui Hristos Domnul, înseamnă a refuza şi crucea proprie ca înfrânare de la cele lumeşti şi a mândriei egoiste, căci aceasta după scurte satisfacţii aduce pieirea. Dimpotrivă, crucea ca înfrânare de la tot ce leagă de lumea trecătoare aduce slavă veşnică, precum i-a adus-o şi lui Hristos crucea Lui… Jertfa Mântuitorului şi jertfa sau dăruirea creştinului din puterea ei comunicată cu deosebire în Sfânta Liturghie, întreţine pacea şi comuniunea între oameni şi între ei şi Dumnezeu. Dar jertfa Lui nu ar avea puterea să cucerească, dacă n-ar fi fost urmată de învierea Lui. Deci, şi puterea ei ce se comunică în Sfânta Liturghie este o putere eficientă întrucât se datorează învierii Lui. Hristos Domnul cu care ne împărtăşim la Sfânta Liturghie este cel jertfit şi înviat; nu putem despărţi în El starea de jertfă de starea de înviere. Toate rămân în persoană; cu atât mai mult rămân în persoana Lui marele şi mântuitoarele fapte de însemnătate unică pentru toţi oamenii. Dacă n-ar fi înviat, nu ne-am putea împărtăşi cu trupul rămas mort, dacă n-ar păstra în El starea de jertfă, nu am putea să ne însuşim puterea unei vieţi în duh de jertfă sau dăruire. De aceea, împărtăşindu-ne de Trupul şi Sângele Mântuitorului jertfite şi curate, ne împărtăşim şi de puterea pentru o viaţă pământească în curăţie, mai mult şi de arvuna învierii şi a vieţii veşnice, tocmai prin faptul ridicării vieţii pământeşti la starea de jertfire şi dăruire străbătută de puterea jertfei lui Iisus Hristos.13)

Faţă de acestea, încă alte temeiuri găsim la Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mai înainte crucea era nume de condamnare, dar acum a ajuns un lucru de cinste. Mai înainte era simbolul osândirii, iar acum temeiul mântuirii. Crucea ne-a ajuns pricină a mii de bunătăţi, ne-a eliberat de rătăcire, a luminat pe cei din întuneric, ne-a împăcat cu Dumnezeu pe noi care ne războim cu El; pe noi cei înstrăinaţi de El ne-a făcut ai Săi, pe cei care eram departe de El, ne-a făcut să fim aproape. Crucea a ajuns distrugerea duşmăniei, siguranţa păcii, vistieria tuturor bunurilor dăruite nouă. Din pricina ei nu mai rătăcim încă în pustietăţi, căci am cunoscut calea adevărată; nu mai locuim în afara palatelor împărăteşti, căci am găsit uşa; nu ne mai temem de săgeţile aprinse ale diavolului, căci am văzut izvorul. Din cauza crucii nu mai suntem în văduvie, căci am primit Mirele, nu ne mai temem de lup, căci avem pe Păstorul cel bun. Din pricina crucii nu mai tremurăm în faţa tiraniei, căci am alergat la împăratul cerului. Pentru aceste pricini deci, e bucurie când prăznuim sărbătoarea crucii. Tot astfel şi Pavel apostolul a poruncit să sărbătorim din pricina crucii: „Nu în aluatul cel vechi, ci în azimile sincerităţii şi ale adevărului”, apoi spunând pricina, a adăugat: „Că Paştile nostru, Hristos, a fost jertfit pentru noi”.14) Continuă apoi aceleaşi consideraţii zicând: „Dar spune unde a fost jertfit? În vârful crucii. Altarul acestei jertfe este nou, pentru că şi jertfa este nouă şi plină de mirare. Acelaşi a fost şi jertfă şi preot. Jertfă după trup, iar preot după duh. Acelaşi şi a adus şi a fost adus după trup… Vezi că, Crucea a fost jertfelnic? Dar ar putea întreba cineva: Pentru care pricină jertfa nu este adusă în templu, ci în afară de oraş şi de ziduri? Ca să se împlinească cuvintele: „A fost socotit între cei fărădelege”15)… Pentru aceasta a fost jertfit în afara cetăţii ca să afle că jertfa a fost universală, că darul este pentru tot pământul, ca să afli că este obştească curăţirea şi nu parţială, cum a fost aceea din timpul legii… Putem acum să ridicăm mâini cuvioase în orice loc, pentru că tot pământul a ajuns sfânt, mai sfânt decât sfintele cele dinlăuntru. Aici a fost jertfită o oaie iraţională, iar acolo una duhovnicească. Şi cu cât este mai mare jertfa, cu atât este mai mare şi sfinţirea. Pentru aceasta crucea este prilej de sărbătoare. Vrei să afli şi altă faptă mare a crucii? Astăzi ne-a deschis raiul încuiat de cinci mii de ani şi mai bine. Căci în această zi şi oră Dumnezeu a primit pe tâlhar în rai săvârşind două fapte mari: una că a deschis raiul, alta că l-a primit aici pe tâlhar. Astăzi ne-a redat vechea patrie, ne-a readus în oraşul părintesc, a dăruit locuinţă firii obşteşti, a oamenilor. Căci spune Domnul: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Ai fost răstignit şi pironit şi făgăduieşti raiul? Da, spune Domnul, ca să afli puterea pe care o am pe cruce. Căci devreme ce crucea era un lucru trist şi ca să nu te uiţi la rostul crucii care era de-a executa pe ea pe nelegiuiţi, săvârşeşte Domnul prin cruce, această minune, care arată mai cu seamă puterea ei, ca să cunoşti puterea Celui răstignit.16) Rugăciunile şi imnele bisericii, arată tot aşa puterea crucii în legătura învierii. Una dintre cele mai reprezentative cântări în această privinţă şi care ne reaminteşte mereu faptul învierii, glăsuieşte aşa: „Învierea lui Hristos văzând să ne închinăm Sfântului, Domnului Iisus, Unuia celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm sfintei învierii lui Hristos, că iată a venit prin cruce bucurie la toată lumea; Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moarte pe moarte a stricat.”17) Tot aşa şi următoarea: „Stricat-ai cu Crucea Ta moartea, deschis-ai tâlharului raiul, plângerea mironosiţelor o ai schimbat şi apostolilor a propovădui le-ai poruncit, că ai înviat Hristoase Dumnezeule, dăruind lumii mare milă.”18) Tot aşa şi acatistul învierii Mântuitorului intonează: „Primind, prin învierea Ta, raze strălucitoare ale darului şi prin acestea ca prin oglindă duhovniceşte văzând scularea Ta cea aducătoare de viaţă, ne închinăm cinstitei Tale cruci şi slăvitei învierii Tale, pe care o lăudăm şi o slăvim…19) Reiese în mod clar legătura strânsă dintre jertfa pe cruce a Mântuitorului şi preamărirea Sa prin învierea din morţi. Biruinţa crucii, este şi semnul celei de-a doua veniri întru slavă.20)

DREPTMÃRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Fiecare lucru măreţ se împlineşte cu jertfire. Sub pecetea jertfei sunt toţi cei ce participă la ea cu toată fiinţa lor, tocmai pentru a şi-o însuşi. Este deci o biruinţă totală pentru toţi cei în comuniunea sublimităţii ei. Sub acest unghi orice jertfă potrivit valorii ei, primeşte însemnătate în ansamblul lucrărilor. Jertfa crucii este copleşitoare întrucât cuprinde toate laturile lumii, în toate înţelesurile ei imprimându-şi pecetea biruinţei vieţii noi asupra celei vechi, dându-i temelie puternică prin stricarea morţii şi răului, proclamând virtutea. Locaşul de cult ilustrează prin crucea de la temelie proiectată în întreaga construcţie şi înălţată pe turla sau cupola cerului realitatea biruinţei, strângând în unitatea duhului, laturile pământului spre reînnoire, renaştere şi înviere. Privind apoi pe toţi cei ce intră în alcătuirea lui spirituală, pe toţi purtătorii de cruce, îi găsim şi după trecerea pragului vieţii pământeşti sub straja crucilor, arătând credinţa şi nădejdea lor în înviere şi viaţa cea veşnică. Şi la noi grăiesc mai ales acelea ale eroilor naţionali ca Avram Iancu în revoluţia din 1848, şi corifeilor Marii Uniri din 1918, de la cele două evenimente, împlinindu-se în acest an 160, respectiv 90 de ani. Bisericile ridicate şi în amintirea lor, preiau însemnele creştine de totdeauna, confirmate ca ale biruinţelor nesfârşite. Bisericile ce se înalţă astăzi pretutindeni, reamintind aici şi noua catedrală arădeană, au la temelie şi jertfele celor care au avut izvor şi pilduire jertfa crucii Mântuitorului. Cu convingerea că privind la slava pe care Mântuitorul a revărsat-o asupra tuturor celor ce s-au învrednicit de-a lungul veacurilor de cununile cereşti, ne împărtăşim şi noi de toate darurile învierii, făcându-ne unii altora urările cuvenite de praznic sub binecuvântarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor,

† T I M O T E I
EPISCOP AL ARADULUI

NOTE

1. George Bălan, Semnificaţii filozofice ale tragicului, în „Revista de filozofie”, Bucureşti, 1965, nr.5, p.591 şi urm.

2. Conform Drd. Stelian Gomboş, recenzie la Ierom. T. Mada, Despătimirea – de la etică la fiinţialitate, Sibiu, 2007, în rev. Altarul Banatului, XVIII (LVII), 2007, serie nouă, nr. 10-12, p. 159.

3. Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Bucureşti, 1991, pp.248-249.

4. Idem, pp.281 şi urm.

5. Luca, 23, 46; Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p.354.

6. Ibidem.

7. Idem, p.355.

8. Idem, p.364.

9. Conform Idem, p.369.

10. Idem, p. 370.

11. Idem, p.372.

12. Idem p.374;conform Filipeni 3, 18-19

13. Idem, pp.376-377.

14. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt la cruce şi la tâlhar, în Cuvântări la praznice împărăteşti, Izvoarele Ortodoxiei, Bucureşti, 1942, trad. Pr. D. Fecioru, pp. 121 şi urm.; conform I Corinteni 5,7-8.

15. Idem, p.123; conform Isaia 53,12, Marcu 15,28.

16. Idem, p. 124; conform Luca 23,43.

17. Slujba Utreniei duminicale.

18. Troparul Învierii, glas VII.

19. Icos 11.

20. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p.106, Matei, 24,30.