Se poate spune că simbolul credinţei a reprodus în formule scurte dar esenţiale sâmburele propovăduirii creştine ilustrată în mod deosebit de Sfinţii Apostoli după lăsământul Mântuitorului cu ajutorul Sfântului Duh, potrivit rânduielii Părintelui ceresc. Însuşirea normelor doctrinale fundamentale a constituit totodată şi obiectivul prioritar al învăţământului teologic. Expresiile credinţei în acest concept pot fi găsite pe buzele candidaţilor la Taina Sfântului Botez, ca şi la botezul sângelui, precum şi la cel al dorinţei, tot atâtea forme ce se găsesc la începutul creştinismului (vezi Actele martirice, studiu introductiv, traducere şi note de Pr. prof. Ioan Rămureanu, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti” vol. XI, Bucureşti 1982, p. 12, 13, 47, 93, 133-134; Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, Bucureşti, 1952, p. 153; Prof. Nicolae Chiţescu, Pr. prof. I. Todoran, Pr. prof. I. Petreuţă, Teologia dogmatică şi simbolică, vol. II, Bucureşti, p. 855-857).
Formule ca: „Noi adorăm pe Dumnezeul creştinilor despre care credem că este unul singur, făcătorul şi creatorul de la început a toată lumea văzută şi nevăzută şi pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel ce a fost proorocit de profeţi, că va veni pentru mântuirea neamului omenesc, propovăduitorul şi dascălul învăţăturilor bune…” revin frecvent în Biserica primară. De altfel Bisericile locale foloseau după propriile trebuinţe simboale cu aceleaşi rădăcini în predica şi tradiţia apostolică. Dintre acestea sunt de amintit: Simbolul de credinţă Apostolic sau roman, cel al Bisericii din Neo-Cezareea, al Bisericii din Cezareea Palestinei, al Bisericii din Alexandria (Învăţătura de credinţă ortodoxă, p. 44).
Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au închinat apoi pagini de trainică zidire sufletească explicărilor crezului (H. Denzinger, A. Schonmetser, Enchiridion symbolorum, Freiburg, B. 1965), între aceştia numărând pe Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie al Milanului sau Sf. Niceta de Remesiana, apostolul strămoşilor noştri. De altfel, ivirea diferitelor rătăciri, erezii sau schisme cerea lămurirea adevărurilor religioase fundamentale, aceasta desigur oglindită tot în simbolul de credinţă. Trebuie precizat că simboalele primare doar puţin se deosebeau între ele, după cum aveau să apere credinţa Bisericii de o greşeală sau alta, fiind în schimb identice în privinţa învăţăturilor principale despre Sfânta Treime şi planul mântuirii, despre Biserică şi Sfintele Taine.
Sinoadele ecumenice I de la Niceea (325) şi II de la Constantinopol (381) au contopit simboalele locale integrându-le şi desăvârşindu-le astfel pentru totdeauna în ceea ce numim crezul niceo-constantinopolitan. Sinoadele ecumenice ulterioare vor întări prin definiţiile lor acest simbol, el rămânând mereu norma de credinţă a Bisericii noastre. Veacurile de experienţă multiplă a Bisericii au confirmat constant rolul său indispensabil. În acest context nu e de prisos arătarea faptului că în vremea celor două sinoade menţionate două dintre cele mai mari erezii – arianismul şi macedonianismul, adică subordonarea Fiului faţă de Tatăl, respectiv a Sfântului Duh în raport cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi impuneau precizări de anvergură pentru ceea ce însemnează con-substanţialitate, bază pentru soluţionarea altor diferende, provocate de fracţiunile eretice ulterioare.
Sămânţa Evangheliei, prin sfinţii apostoli şi urmaşii lor – înţelegând ierarhia bisericească – a încolţit, trebuind să fie ferită în fireasca-i creştere de buruieni vătămătoare. Se ştie că urmaşii direcţi ai sfinţilor apostoli au nutrit sincer conştiinţa că exprimă aceeaşi credinţă pe care înaintaşii au primit-o de la Domnul Iisus Hristos. Părinţii Sinodului I ecumenic au stabilit 7 articole ca semn al darurilor desăvârşite, la care, cei de la Sinodul II ecumenic au adaus încă 5, număr ce, în afara simbolismului propriu, legat cu osebire de simţurile ce orientează fiinţa omenească în lume, întregeşte cel de 12, evocator al ucenicilor Divinului Învăţător. Tradiţia Bisericii chiar atribuie fiecăruia dintre sfinţii apostoli câte unul dintre cele 12 articole ale simbolului credinţei, vrând prin aceasta să arate tocmai provenienţa apostolică a adevărului de credinţă. Totul a rămas neschimbat până astăzi parcă punând în lumină structura de granit a pietrei despre care Domnul afirmă că este temelia pe care îşi zideşte Biserica (Matei 16,18).
Un adaos ca acela al lui Filioque, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, survenit cu câteva secole după redactare, nu şi-a găsit locul, cel puţin pentru Biserica Răsăriteană, rămânând străin. Consideraţii privind crezul prin prisma istoriei ecumenismului creştin poate nu vor lipsi în cursul vremii, dar nu pot prejudicia ceea ce aparţine Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii a Bisericii. Ceea ce s-a socotit potrivit a limpezi sau a adânci s-a împlinit prin mărturisirile de credinţă ale unor luminaţi ierarhi ai ortodoxiei ca de pildă Mitropolitul Petru Movilă al Kievului, Patriarhul Mitrofan Critopulos al Constantinopolului şi Patriarhul Dositei al Ierusalimului. Acestea la rândul lor au fost aprobate de sinoade locale, între care cu îndreptăţită mândrie, ca români, amintim pe cel de la Iaşi în anul 1642 (Mărturisirea de credinţă a Bisericii Ortodoxe – 1642, traducere Alexandru Elian, Bucureşti, 1981).
Referiri sau tălmăciri ale crezului se vor găsi mereu la teologii şi cugetătorii creştini ca şi în tratatele de dogmatică sau în alte lucrări de spiritualitate creştină. Valorificarea simbolului de credinţă se face însă pentru cel ce-l mărturiseşte în viaţa sa. O vorbă înţeleaptă arată că după cum cineva crede aşa şi trăieşte.
Faptele creştinului sunt întotdeauna o reflectare a credinţei şi deci a convingerilor religioase pe care le are în legătură cu viaţa (Mitropolit Nicolae Mladin, Diac. O. Bucevschi, prof. C. Pavel, Diac. I. Zăgrean, Teologia morală ortodoxă, Bucureşti, 1979, p. 14). În acest înţeles, crezul este rădăcina din care creşte, înfloreşte şi rodeşte toată virtutea: Îndrumătoarele de viaţă creştină îndeobşte purced tocmai de la articolele simbolului de credinţă, privind aspectul practic al legăturii de taină între Dumnezeu şi credincioşi. Unitatea în sfinţenie, în comuniunea bisericească, reprezintă o aplicare a normei de credinţă; această realitate se întrezăreşte într-un chip sublim în cultul Bisericii ca mijloc de sacralizare a tuturor laturilor vieţii. Ori, rânduielile bisericeşti redau însăşi învăţătura creştină ce îşi are izvorul în crez. Aceasta în mod expres intră în alcătuirea slujbelor celor mai de seamă pentru edificarea omului credincios. Astfel, este nelipsit în cărţile de slujbă ca şi în cele de rugăciune. În multe dintre acestea, chiar atunci când nu e reprodus textual, crezul este menţionat ca obligatoriu a se rosti. El este prezent în slujba celor 7 laude, în rânduiala Pavecerniţei şi a Obedniţei, dar mai ales le încununează prin locul ce îl are la Sfânta Liturghie, adică nu legat atât de partea rezervată instruirii, cât de cea a aducerii jertfei dumnezeieşti şi împărtăşirii credincioşilor cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului. Legănarea acoperământului sfântului aer deasupra cinstitelor daruri, tocmai la momentul mărturisirii credinţei în cadrul dumnezeieştii Liturghii, vădeşte şi mai mult, prin simbolismul ei, prezenţa Sfântului Duh în Biserică, cei ce se bucură de ea răspunzând prin crez şi faptă (A.V. Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, 1935, p. 67).
Crezul se află apoi în slujba Sfintelor Taine care de altfel se săvârşesc tot în legătură cu Sfânta Liturghie. În unele, ca Sfântul Botez şi Mirungerea cu care este unit, credeul este prevăzut a se rosti în mod direct; în altele el primeşte un caracter aparte, cum ar fi la spovedanie şi hirotonia în acea mai înaltă treaptă a preoţiei, anume a arhieriei. De menţionat că în afara celor rânduite la cuminecarea grabnică, rugăciunea obişnuită a Sfintei Împărtăşanii conţine şi o mărturisire de credinţă, aceasta legată însă de persoana Mântuitorului. Dar aşa cum afirmă un teolog (Paul Evdokimov, L’Ortodoxie, Neuchâtel, 1965, p. 170), mărturisirea hristologică presupune întotdeauna şi pe cea trinitară, deplină.
Întregul cult, cuprinsul rugăciunilor şi al imnografiei reia crezul sub forme cât mai accesibile înţelegerii oricărui credincios. Aşadar prin slujirea bisericească avem un crez în lucrare, ce continuă apoi în viaţa individuală şi obştească în chipul definit de un ierarh al Bisericii noastre ca o „Liturghie după liturghie” (Episcop Vasile Coman, Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor, Oradea, 1984, p. 634).
În ortodoxia românească crezul s-a oglindit în fapte, trăirea duhovnicească reflectându-se în viaţa cotidiană. Iată de ce şi noţiunea de lege românească a însemnat în decursul istoriei naţionale atât crezul ortodox, cât şi buna rânduială a vieţii noastre. Adevărata mărturisire de credinţă implică şi respectul legii pământului strămoşesc. Crezul însuşi este imbold la viaţă. Azi, în cadrul mişcării ecumenice, simbolul niceo-constantinopolitan este privit şi adâncit cu deosebit interes ca unul dintre mijloacele cele mai adecvate de apropiere a Bisericilor creştine (Cf. Confesser la foi commune, Geneve, 1988).
Dar, împreună cu analizele teologice, se reliefează experienţa împlinirii unui crez al unităţii spre desăvârşire, al apropierii dintre oameni şi al realizării păcii. Drept aceea, şi parte din paginile îndrumătorului bisericesc din anul în curs, privind ceea ce trebuie să se ştie din doctrina creştină, sunt consacrate simbolului nostru de credinţă. Aceasta ca evidenţiere a participării Bisericii la viaţa patriei noastre şi a lumii întregi.
La cea mai sfântă dintre slujbele noastre rostirea crezului este precedată de îndemnul: „Cu înţelepciune să luăm aminte”! Cu crez sfânt în suflet trebuie angajate toate puterile fiinţei a păstra moştenirea dobândită, luând aminte la ceea ce zideşte necontenit spre desăvârşire, convingere şi făurire. Într-adevăr, pentru creştinul ortodox crezul e o mărturisire în rugăciune spre împlinire.
† TIMOTEI
ARHIEPISCOP AL ARADULUI