Preafericite Părinte Patriarh,

Înalţipreasfinţiţi Arhiepiscopi şi Mitropoliţi,

Înalţipreasfinţiţi Arhiepiscopi,

Preasfinţiţi Episcopi, Episcopi Vicari şi Arhierei Vicari,

Onorate Autorităţi,

Stimaţi reprezentanţi ai instituţiilor, inteprinderilor şi unităţilor locale,

Iubiţi oaspeţi, credincioşi şi credincioase,

Este o zi de praznic, ajun de sărbători religioase şi naţionale, când fiinţa noastră se simte înălţată. Fiecare participant încearcă în chip firesc emoţii de diferite intensităţi, simţind laolaltă cu toţii că este o sărbătoare a Bisericii, ca şi a ţării, a întregului popor dreptcredincios, înscriindu-se cu precădere în cronica locului acestei cetăţi sub ocrotire cerească. Târnosirea în anul trecut pe această vreme a noii catedrale arădene, de către însuşi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de ierarhi, preoţi şi credincioşi în cugetul nostru primeşte şi înţelesul de preludiu al actului ce se împlineşte acum. Ţinutul azi definit ca judeţul Arad, amintind viaţa cetăţii dacice Ziridava, vatră a etnogenezei noastre, prin însăşi alcătuirea sa cu aproape toate formele de relief,cu pământuri şi ape binecuvântate a înlesnit de timpuriu propăşirea multiplelor planuri ale activităţii umane după norme generale, continentale şi mondiale. După cum confirmă monografia episcopiei, teritoriul pe care avea să se întemeieze Eparhia Aradului la începutul secolului al XVIII-lea, prin strămutarea aici a vechilor episcopii a Ienopolei şi a Lipovei, apare ca o arie largă de interferenţe şi ca o verigă de legătură între marile provincii istorice, Transilvania, Banat şi Crişana. Această aşezare a făcut ca Aradul să devină de timpuriu un centru cultural şi economic de seamă şi totodată o fortăreaţă a vieţii bisericeşti ortodoxe. Cercetările înterprinse îndeosebi în zilele noastre au scos la iveală faptul că aici sunt reprezentate toate epocile de dezvoltare ale societăţii omeneşti ceea ce denotă că a existat o neîntreruptă continuitate de viaţă civilizată. Cu privire la ştirile despre viaţa creştină în epoca etnogenezei poporului român, conchidem ca şi pentru alte părţi ale pământului nostru că procesul de formare a mers mână în mână cu răspândirea credinţei creştine. Când acest proces este considerat încheiat, apare şi misionarismul ortodox concretizat în ridicare de biserici, mănăstiri, în general a unei vieţi creştine înfloritoare. Lucrurile se vor desfăşura pe măsura vremurilor, încă de la începutul mileniului al II-lea, când românii ortodocşi din părţile bănăţene şi crişene vor avea de înfruntat apăsări atât pe plan social-economic cât şi pe plan religios, resimţindu-se şi frământările confesionale în condiţii istorice mereu schimbate prin confruntările unor mari imperii. În secolul al XVI-lea se ivesc episcopiile de Ineu-Ienopole şi Lipova cu residare la nevoie şi în alte cetăţi din zonă. Nu trebuie uitată Mănăstirea Hodoş-Bodrog, una dintre cele mai vechi aşezăminte monahale din regiune, astestată pentru prima oară într-un act regesc din 1177. Tot aşa şi vechile biserici din Hălmagiu, ctitorie a voievodului Moga şi cea din Dezna, ambele din veacul al XIV-lea. În anul 1690, curtea de la Viena, odată cu privilegiile ilirice, garantează libertatea cultului, autonomia bisericească, întru câtva şi pe cea civilă şi altele. În 1702, terminându-se noua cetate a Aradului, se întregeşte cadrul care creează premizele unei mai bune administraţii bisericeşti. Statul şi populaţia ortodoxă se declară pentru fixarea sediului episcopal la Arad. Episcopul Isaia Diacovici, deşi mereu călător, pentru a aduna pe ortodocşii indiferent de neam din Banatul timişean şi Crişana a dat dovadă de o deosebită sârguinţă pentru achiziţionarea celor necesare unei funcţionări la nivelul dorit. La 15 aprilie 1706, harnicul ierarh a obţinut aprobarea imperială pentru proprietatea ce a agonisit-o. Această confirmare este îndeobşte considerată ca act de recunoaştere legală a Episcopiei Aradului, inaugurându-i existenţa după toate rânduielile vremii. Au urmat ani de propăşire nescutiţi însă şi de încercări, ca de pildă două tentative de desfiinţare şi tot atâtea de prelungire la nesfârşit a vacanţelor episcopale. Zorii istoriei moderne şi contemporane anunţaţi în Ţara Românească prin Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, îşi găseau luptători neînfricaţi pentru afirmarea tuturor provinciilor româneşti, ca de pildă Moise Nicoară, trezind conştiinţa necesităţii de a întemeia o ierarhie naţională, astfel însuşi Mitropolitul Ştefan Stratimirovici prezidând Sinodul Sârb, completând episcopiile vacante din împărăţie, a numit la Arad pe românul Nestor Ioanovici care şi-a ocupat scaunul în 1829. După independenţa bisericească definitivă sub mitropolitul transilvan Andrei Şaguna la 1864, Episcopia Aradului a contribuit tot mai mult la realizarea idealului naţional ca acela al Statului Naţional Român prin Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Tot acum, din parohiile de sub jurisdicţia sa înzestrează noile episcopii de la Timişoara şi Oradea. Pe tot parcursul funcţionării sale, a fost prezentă pe diferitele planuri ale vieţii obşteşti îndeosebi pe cel cultural. A înfiinţat şcoli confesionale şi superioare. E de ajuns în acest sens de menţionat Preparandia ca şi Institutul Teologic devenit mai apoi Academie, moştenită de Facultatea de Teologie în cadrul Universităţii arădene pentru care a militat cu multă însufleţire. Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii noastre, cu data de 1 Aprilie 1949, judeţul Hunedoara a trecut de sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Sibiului la Eparhia Aradului pentru un răstimp de 60 de ani, cele două judeţe înscriind o propăşire uniformă. De mâine, 29 noiembrie 2009, hunedorenii dobândesc propria episcopie, arădenii urându-le în rugăciune către Bunul Dumnezeu, spor de roade duhovniceşti, spre îmbogăţirea continuă a zestrei la care au lucrat în comuniune frăţească. Actul de acum ne îngăduim să-l socotim şi ca o recunoaştere a vredniciei înaintaşilor. Episcopatul arădean a fost totdeauna alături de popor căutând a răspunde întocmai exigenţelor misiunii ce-i revenea. Parte din titularii scaunului vlădicesc arădean au fost promovaţi tocmai datorită acestui fapt la mai înalte slujiri, cel mai adesea ca mitropoliţi în aproapele centrele Patriarhiei Române – Iaşi, Sibiu, Craiova, Timişoara şi chiar la demnitatea patriarhală, atât la Bucureşti cât şi la Belgrad. S-au numărat de asemenea între fruntaşii participanţilor la marile evenimente ale patriei ca de exemplu la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Au fost membri ai Academiei Române şi laureaţii altor instituţii fundamentale ale ţării. Rămân înscrişi ca şi ctitori de sfinte locaşuri, edificii sau instituţii de pe întreg cuprinsul eparhiei. De altfel am putea conchide ca au reprezentat însăşi vocaţia locului. În conştiinţa tuturor, Episcopia Aradului rămâne pentru spiritualitatea românească o strajă încercată la hotarul de apus al ţării şi o călăuză vrednică de urmat în tot ceea ce a punctat învăţătura, cultul şi trăirea ortodoxă pe meleagurile dintre Mureş şi Crişuri. Într-un fel, datele aniversare din agenda episcopiei pentru acest an se referă la principalele evenimente amintite acum doar în treacăt sau foarte pe scurt. Ele evidenţiază odată mai mult aportul Bisericii la viaţa societăţii, iar cele făptuite aci se conjugă cu cele ale întregului pământ românesc. Bunăoară, momentul de astăzi îngemănându-se cu cel al înfiinţării Episcopiei Devei şi Hunedoarei are loc în ajunul pomenirii Sfântului Andrei, cel întâi chemat de Mântuitorul la apostolat şi creştinătorul strămoşilor noştri şi ocrotitorul României. De asemenea, în pragul marii noastre sărbători naţionale. Şi aceasta la împlinirea anului de la târnosirea catedralei în care ne aflăm, act împlinit de către însuşi Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, la încheierea celui dintâi an al arhipăstoririi sale ca Patriarh al ţării. Acum în acelaşi sfânt lăcaş cu hramul Sfintei Treimi, tot Preafericirea Sa patronează un eveniment providenţial în cel de-al treilea an de arhipăstorire. Este şi anul în care se împlinesc pentru cetatea Aradului 9 decenii de administraţie românească şi învăţământ românesc. Se împlinesc apoi 145 de ani de la independenţa bisericească a românilor ardeleni şi 180 de la înscăunarea primului episcop român la Arad. Reamintim şi cei 303 ani de la fiinţarea episcopiei arădene. Cer îngăduinţa a menţiona cu smerenia cuvenită că tocmai în aceste zile se împlinesc şi 25 de ani de la înscăunarea a celui care se bucură astăzi în chip deosebit de grija părintească a Preafericirii Voastre, de atenţia Înaltpreasfinţiilor şi Preasfinţiilor Voastre, ca şi a întregii asistenţe. Cu un sfert de veac în urmă, se încredinţa toiagul arhipăstoresc celui de-al 24-lea vlădică al eparhiei şi al 14-lea din şirul episcopilor români început în 1829. În acest cadru, îmi stăruie înaintea ochilor sufleteşti icoana din cartea Apocalipsei, a celor 24 de bătrâni îngenunchiaţi înaintea Mielului lui Dumnezeu purtând în mâini vasele de aur cu tămâie care în viziunea ucenicului iubit al Mântuitorului, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, închipuia rugăciunea sfinţilor (conf. 5,8). Numărul acesta fiind îndoitul celui al apostolilor a căror succesiune o au episcopii creştinătăţii face trimitere la analogii grăitoare. Ierarhi, preoţi şi credincioşi, preţ de veacuri au înălţat aici doxologii, laude, mulţumiri şi cereri către Atotmilostivul Dumnezeu pentru toţi şi toate. Aflăm aici un lăsământ pe mai departe a le urma pildă în rugă şi trăire creştină, împlinirea aceasta nădăjduindu-o prin mila lui Dumnezeu şi cu rugăciunile tuturor celor prezenţi în frunte cu Preafericirea Voastră. Drept aceea, Vă rog Preafericite Părinte Patriarh să-mi îngăduiţi a Vă exprima întreaga gratitudine pentru tot ceea ce aţi făcut spre cinstirea şi folosul Eparhiei Aradului, de mai multă vreme, iar acum prin înălţarea în rangul eclesiastic, după ce cu un an înainte aţi binecuvântat altarul la care s-a slujit Sfânta Liturghie. Însoţim mulţumirea întregului cler şi popor cu asigurarea ascultării fieşti şi cu cele mai alese doriri de sănătate, viaţă îndelungată şi măreţe făptuiri spre propăşirea Bisericii strămoşeşti şi Patriei dragi. Cu adâncul regret de a nu-l avea în mijlocul nostru decât spiritual, simt ca datorie să fac smerită plecăciune Înaltpreasfinţitului Mitropolit Nicolae al Banatului, sub îndrumarea căruia sunt de aproape jumătate de secol, din care în slujirea arhierească de 33 de ani, număr ce aminteşte durata vieţii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care după cuvântul Sfintei Scripturi este ieri, azi şi în veci acelaşi, Arhiereul veacului (Evrei 6,20, 13,8). Respectuoase mulţumiri Înaltpreasfinţiilor şi Preasfinţiilor Voastre, pentru preţuirea arătată mereu, ca şi pentru osteneala participării la această zi de prăznuire. În aceeiaşi măsură şi onoratelor autorităţi, reprezentând Preşedenţia ţării, Guvernul şi Parlamentul, Ministerul Culturii şi Cultelor, împreună cu Secretariatul de Stat pentru Culte, Domnului Ministru şi Domnului Secretar de Stat. La loc de cinste socotim Prefectura, Consiliul Judeţean şi Primăria Municipiului Arad, comandanţii armatei şi formaţiile de ordine publică, conducătorii instituţiilor şi unităţilor locale, precum şi pe toţi cei de faţă sau pe cei ce care pentru binecuvântate pricini nu sunt cu noi. Nu în cele din urmă, pomenim pe cei ce din pricina slăbiciunii noastre în faţa încărcăturii emoţionale a momentului nu i-am putut cuprinde în gând, doar în rugăciunea fierbinte către Bunul Dumnezeu, să-i învrednicească răsplătirii Sale cereşti. Iar ca încununare a praznicului să-I mulţumim Domnului pentru această clipă înălţătoare de care ne-a făcut vrednici.

+ T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului