†  T I M O T E I

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL EPARHIEI ARADULUI

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini,

binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu –Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos

CINSTIŢI CREDINCIOŞI ŞI CREDINCIOASE,

Crăciunul anului ce se încheie în câteva zile, încununează curgerea celui dintâi deceniu al primului secol din mileniul al treilea. În el se cristalizează gânduri, făuriri la început de etapă nouă în viaţa lumii, nădăjduită mereu înspre mai bine. Acest fapt constituie într-un fel o reprezentare concretă a anilor, deceniilor, secolelor şi chiar mileniilor ce urmează, o zeciuială a vremii în continuă schimbare sub semnul providenţei. Naşterea Mântuitorului ne călăuzeşte o atare cugetare întrucât deja de două mii de ani patronează şi împarte în diferitele măsuri ale timpului terestru lucrarea omenească în perspectiva veşniciei. Făcând şi o retrospectivă asupra civilizaţiei planetei, prospectarea spaţiului cosmic în unitatea timpului tinde spre infinitul din care desigur că un deceniu dă mai multe date decât o clipă. De altfel, psalmistul mărturiseşte lui Dumnezeu: „că o mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca straja nopţii”[1]. Evenimentele se petrec continuu, iar la răstimpuri cei ce le prilejuiesc fac bilanţurile necesare, sistemul zecimal permiţând poate ca cel de acum să fie mai aprofundat, cifra ca atare fiind ilustrativă. În fiecare an al deceniului trecut, în cuvântul pastoral al praznicului s-a adâncit semnificaţia numărului anilor nu doar sub aspectul material, ci şi sub aspectul implicaţiilor spirituale. Ajungând la ordinea zecilor am putea opri aici, socotind că de acum înainte temeiul tălmăcirilor rămâne tot cel privind unităţile, doar amplificând valoarea cifrei superioare şi tot aşa mai departe la ordinul sutelor sau miilor. De pildă, la semnificaţia cifrei şapte, a desăvârşirii, multiplul zece îi va adăuga virtute din punct de vedere spiritual potrivit cu realitatea însăşi cum ar constata, iarăşi, acelaşi psalmist: „ Anii noştri s-au socotit ca pânza unui păianjen. Zilele anilor noştri sunt şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani şi ce este mai mult decât aceştia osteneală şi durere; că trece viaţa noastră şi ne vom duce… Învaţă-ne să socotim bine zilele noastre ca să ne îndreptăm inimile spre înţelepciune… Şi caută spre robii Tăi şi spre lucrurile Tale şi îndreptează pe fiii lor”[2]. Cercetând mai de aproape deci înţelesul cifrei anului se poate spune că e compusă din suma numerelor sfinte trei şi şapte sau a primelor patru numere fundamentale, totul privind deplinătatea şi sfârşitul, având şi o valoare memotehnică, adică de luare aminte şi reţinere, cele zece degete ale celor două mâini indicând poruncile dumnezeieşti pe care se bazează toate normele şi orânduielile; deasemenea, după Sfânta Scriptură, cele zece plăgi, înţelegând dezlănţuiri ale naturii, molime şi pieiri de oameni şi vietăţi, prin care Dumnezeu a pedepsit Egiptul pentru încrâncenarea faraonului de a menţine în robie poporul lui Israel, exemplificând practic sancţiunea pentru încălcarea voii divine[3]. Cartea Facerii menţionează şi zeciuiala pe care patriarhul Avraam o dă regelui Salemului, adică Melchisedec, ca o subliniere a faptului că respectă legea teocratică în virtutea căreia Dumnezeu stăpâneşte toate, omul fiind doar administrator sau iconomul care sub forma sacrificiului recunoaşte darurile primite[4]. Pe paginile Sfintei Evanghelii se dă şi pilda celor zece fecioare, dintre care cinci înţelepte şi cinci nepăsătoare faţă de datoria muncii şi privegherii în aşteptarea Mântuitorului[5]. În număr de zece sunt şi coarnele şi cununile împărăteşti ale fiarei apocaliptice, ca semne ale potrivniciei de-a lungul timpului, pe care le biruieşte Biserica[6]. Numărul vizează sensul totalităţii, a săvârşirii şi întoarcerii la unitate, mai ales după încheierea ciclului primelor nouă numere. Decada este pentru matematicienii şi filosofii vechi de o importanţă sacră, simbol al creaţiei universale. Se cunoaşte şi aceea că zece e formulă binară, care se împarte în două componente putând exprima atât alternaţa, cât şi consonaţa sau coexistenţa. De menţionat şi aceea că uneori cifra pe lângă valoarea numerică reprezintă şi noţiuni de un cu totul alt ordin şi care scapă percepţiei obişnuite[7]. Ceasornicul istoriei pendulează neîncetat între ecourile trecutului şi armoniile visării viitorului, arătătoarele sale edificând asupra clipei prezente. Dar pentru o zi de sărbătoare sfântă el îşi pierde rostul, căci timpul trece în veşnicie. Dumnezeu vine în lume, cerul coboară pe pământ; omul primeşte darul, dar se cuvine şi a dărui ceea ce este spre propria înălţare. Puterile cereşti însele aduc laudă prin imnul evenimentului Naşterii Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire!”[8] Înaintăm într-un timp sacru, dar şi retrăim permanent, începuturile, cu norul de mărturii ale credinţei atâtor aleşi ai planului dumnezeiesc, potrivit cuvintelor Apostolului neamurilor: „şi toţi aceştia mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.”[9]

 

IUBIŢI FRAŢI ŞI SURORI ÎN HRISTOS DOMNUL,

Timpul Bisericii aparţinând lumii spirituale însuşi este consacrat. Pentru a fi rodnic trebuie să se arate în semnele văzute, prin slujbele sfinte şi sărbătorile religioase, a căror reluare anuală se împleteşte cu ritmul timpului cosmic.[10] Este azi cunoscut cum calendarul religios, cel creştin cu precădere, călăuzeşte activitatea omenească şi pe celelalte planuri, cultural, social, economic şi altele, agricultura constituind o preocupare aparte ţinând seama de ritmul pământului. Aceasta tocmai datorită coştiinţei omului că a fost pus de Dumnezeu să-l stăpânească şi împreună să dea roada aşteptată. Fiecare sărbătoare oricât de mică, încă din vechime se leagă într-un loc sau altul de o anume muncă a pământului, ea însăşi asociată cu practici şi obiceiuri felurite, adevărate ritualuri, observate cu stricteţe, înveşnicind astfel timpul. Crăciunul în fruntea sărbătorilor din timpul iernii, în care pământul se pregăteşte pentru roada viitorului, oglindeşte cu prisosinţă atmosfera spirituală ce o crează. Actualizarea venirii Fiului lui Dumnezeu în lume trezeşte în fiinţa omenească un nesfârşit dor după o stare iniţială în care a aşezat-o Creatorul, nostalgia paradisului cum ar numi-o un scriitor creştin. O consideraţie în acest context din partea unor gânditori ar fi edificatoare. Astfel, cel la care ne-am referit spune următoarele: „afirmând că nostalgia paradisului e impulsul primordial al creaţiilor omeneşti, ne-am gândit mai întâi la Edenul terestru, a cărui amintire e atât de creatoare în voinţa de civilizaţie a omenirii şi la paradisul ceresc, a cărui aspiraţie ridică până la vecinătatea cerului plăsmuirile culturii. Spiritul omenesc, însă, hrănit de nostalgie, descoperă urmele paradisului chiar în această viaţă, ce se zbate sub imperiul păcatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care a căzut omul nu e o născocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei creştine, care atestă că fondul adânc al naturii create a rămas totuşi bun sub păcat şi e capabil de o nouă biruinţă când îl aprinde fulgerul harului divin. Nostalgia aceasta hrăneşte asceza creştină, când aşează mănăstirile în colţurile cele mai frumoase ale naturii, când vede în nevinovăţia copilăriei măsura şi posibilitatea sfinţeniei, când împodobeşte locaşurile de rugăciune cu artele ce simbolozează cerul duhovnicesc al Bisericii şi când năzuie să realizeze viaţa îngerească în monahi”.[11][12]Şirul gândurilor desigur continuă dar dintre ele redăm cele următoare ale unui teolog român: „conlucrarea omului cu Dumnezeu în istorie determină realizarea adevăratei istorii. Această colaborare cere din partea omului un efort stăruitor de a-şi controla pornirile inferioare, de a se ridica la concepţii şi comportamente superioare de viaţă. Eroismul istoriei nu este dat de fapte măreţe, meteoritice, ci de stăruinţa în efortul duhovnicesc ce duce la marile acte creatoare ale istoriei mântuirii. În acest mod de a înţelege istoria transpare prezenţa lui Dumnezeu în istorie… În efortul de adâncire a comuniunii, surprindem taina istoriei care este legată de sfinţenie… Se poate vorbi la omul religios de o nostalgie a paradisului, în sensul de un dor după timpul originar  şi de o tendinţă de a recupera acea stare primordială… Nostalgia  este transfigurată în momentele de sărbătoare. Trăirea acestora nu însemnează o repetiţie monotonă a unor acte cultice, ci înţelegerea fiecărei clipe ca o şansă unică pentru posibilitatea transformării prezentului efemer în veşnicie… Timpul sărbătorii este prin excelenţă cel al lui Dumnezeu… Menirea noastră este aceea de a regăsi şi nu de a găsi sensul timpului dat de Dumnezeu. În veşnicia lui Dumnezeu este presupusă posibilitatea existenţei timpului, dar a unuia în care să se concretizeze un răspuns liber din partea omului la chemarea de iubire dumnezeiască din veşnicie. În această perspectivă trebuie înţelese cuvintele Eclesiastului: „Vreme este să te naşti şi vreme să mori; … vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti;…” Expresia vreme este nu înseamnă că omul are vreme. Este diferenţa fundamentală între a fi şi a avea. Omul nu are timp, ci este în timp. Şi dacă este în timp va fi capabil să actualizeze la momente diferite sensurile puse de Dumnezeu în timp. În acest fel el se află într-o mişcare care converge spre Dumnezeu şi trăieşte timpul ca o înaintare spre veşnicie.”[13] Cu privire la gândirea menţionată a părintelui Stăniloae acelaşi autor menţionează, că este revelatoare, întrucât „leagă timpul şi mişcarea ca realităţi specifice creaţiei nedesăvârşite. Însă, pe de altă parte, ele nu sunt văzute ca realităţi negative sau păcătoase, ci care mediază spre eternitatea lui Dumnezeu; este subliniată aşadar participarea lui Dumnezeu la timp, pentru a primi creaţia temporală în veşnicia Sa.”[14] Sfânta Tradiţie prin glasul Părinţilor Bisericii confirmă adevărurile biblice în cuvinte ca acestea: „Să învăţăm că lumea a fost creată, dar să nu gândim că Dumnezeu a făcut-o pe când exista timpul… Înţeleptul nu slujeşte şi nici nu cinsteşte pe Dumnezeu într-un loc anumit, nici într-un locaş special de închinăciune şi nici la sărbători şi zile rânduite, ci toată viaţa lui, în orice loc, fie că este singur, fie că are lângă el pe alţii care cred la fel cu el. În tot locul şi în tot timpul cinsteşte pe Dumnezeu, adică Îi mulţumeşte pentru cunoaşterea şi vieţuirea sa… Este sfânt orice loc şi orice timp în care gândul nostru se îndreaptă spre Dumnezeu;”[15] sau următoarele „Marele Melchisedec a fost descris ca „fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii” precum a lămurit cuvântul adevărat despre el al bărbaţilor purtători de Dumnezeu, nu din pricina firii celei create şi a celor din nimic, după care a început şi a sfârşit de a fi, ci din pricina harului dumnezeiesc şi necreat care există pururea, mai presus de toată firea şi tot timpul, din pururea existentul Dumnezeu, har după care se cunoaşte ca fiind născut întreg cu totul prin alegerea voii Sale.”[16] În legătură cu textul, tălmăcitorul şi totodată comentatorul continuă: „experienţa ieşirii din timp şi fire o trăieşte sfântul însă în grad culminant ca unul a cărui minte a uitat de toate, pătrunzând fără idei, fără cuvinte, în chip neştiut şi neînţeles în Dumnezeu, Cel mai presus de toate cele cunoscute şi explicabile; starea aceasta fiind nu numai o stare a minţii, ci şi a întregii sale fiinţe, pentru că întreagă a primit însuşirile lui Dumnezeu întreg, care  au copleşit însuşirile ei, aşa cum fierul încălzit în foc primeşte însuşirile focului care le-au copleşit pe ale sale.”[17] În consonanţă cu scrierile teologilor imnografia praznicului intonează cele spre lauda Celui Veşnic: „Astăzi Firea cea nevăzută se împreună din Fecioară cu oamenii. Astăzi Fiinţa cea nemărginită se înfăşoară în scutece”[18] sau „Fecioara astăzi pe Cuvântul cel mai înainte de veci merge să-L nască în peşteră în chip de negrăit. Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce vine să se arate Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.”[19] Într-un fel propriu credinciosului obişnuit colindele atestă şi ele raportul între timp şi veşnicie, privit prin Întruparea Domnului, ca de pildă în versurile cunoscute: „Astăzi s-a născut // Cel făr’ de-nceput”[20] sau „Şi de-acum până-n vecie // Mila Domnului să fie.”[21] Spre înţelegerea acestor cugetări am găsi temeiul potrivit în cele ale psalmistului, pe care le reia şi Sfântul Apostol Pavel cu privire la Fiul lui Dumnezeu întrupat: „Întru început, Tu, Doamne, pământul l-ai întemeiat şi cerurile sunt lucrurile mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu rămâi, şi toate ca o haină se vor învechi; şi ca pe un veşmânt le vei strânge şi ca o haină vor fi schimbate. Dar Tu acelaşi eşti şi anii Tăi nu se vor sfârşi.”[22] Timpul îşi păstrează rostul în această reîntoarcere simţită ca prezentă. Părintele Dumitru Stăniloae zice: „timpul nu e nici opus eternităţii, dar nici una cu ea. Numai un timp ce îşi are originea în veşnicie, pentru creşterea spirituală a unor fiinţe create de iubirea unui Dumnezeu veşnic iubitor sfârşeşte iarăşi în eternitate, ducând cu el persoanele care s-au silit să crească în cursul lui pentru eternitate… Fiul lui Dumenzeu cel etern care a creat persoanele din timp pentru a le aduce imprimate de cele bune câştigate în timp, se îmbracă în umanitatea naostră temporală, pentru a o duce plină de cele temporale în eternitatea Sa, ca prin ea să ne ajute şi nouă să urcăm cu cele bune, câştigate de fiecare din noi în timp în mod deosebit în veşnicia Lui… Dar, adunându-ne în El, Hristos ne uneşte în El cu toţi cei care am fost creaţi prin El şi care am primit să ne readunăm în El, umplându-ne de eternitatea Lui dumnezeiască, trăită de umanitatea Lui ca veşnicie purtând urmele temporalităţii Lui, făcându-ne astfel să ne simţim şi mai apropiaţi de El. Şi El ne va reunifica astfel pentru veci în Sine, cu Sine şi între noi, într-o iubire universală, dar în care fiecare aduce nota sa personală, iar popoarele specificul lor.

 

DREPTMĂRITORI CREŞTINI ŞI CREŞTINE,

Cunoaştem din cele arătate că praznicul de azi înseamnă retrăirea evenimentului de referinţă, plinirea vremii, a mântuirii oamenilor prin improprierea de către aceştia a ceea ce Fiul lui Dumnezeu a făcut pentru ei. Pricepem mai bine această lucrare ca răscumpărare a timpului şi spaţiului pierdut prin greşeala de la început sau lipsa de la împlinirea datoriei proprii. Sfântul Apostol Pavel îndeamnă aşa pe fiii săi duhovniceşti: „Luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt.”[23] Aceasta întrucât timpul însuşi scapă, iar spaţiul este încă departe de cel al Împărăţiei dorite a păcii şi bunăvoirii. Întruparea Domnului ne este spre luare aminte în a-L urma. Pe lângă făuririle lumii civilizate este nevoie de o creştere spirituală. Sfânta Evanghelie însăşi arată: „Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui.”[24] Tot Sfântul Pavel se exprimă astfel în această legătură: „Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteaţi mânca şi încă nici acum nu puteţi,…[25] Este de trebuinţă har ceresc şi voinţă omenească pentru urmarea lui Hristos pe calea veşniciei. Precum odinioară a fost un început, aşa e necesar ca fiecare să pună începutul timpului renaşterii proprii; vremea de azi să fie a lui Hristos Domnul, iar locul consacrat oricărei fapte înălţătoare. Rugăciunea însăşi se înalţă astfel neîncetat, după cum îndeamnă tot Apostolul, către Cel ce este în toată vremea şi în tot locul închinat şi slăvit…[26] Spre atragerea atenţiei asupra începerii slujirii Sfintei Liturghii, sfinţitul slujitor preia cuvintele psalmistului: „vremea este să lucreze Domnul…”[27] Aceasta arată pe de o parte că Dumnezeu lucrează în taina Bisericii, dar şi faptul că omul trebuie să Îi slujească. Luăm într-adevăr aminte la faptul că în Hristos timpul găseşte axa sa. Înainte de Mântuitorul istoria s-a îndreptat spre El printr-un timp de prefigurări sau aşteptare. După venirea Sa în lume totul se interiorizează mergând spre împlinire, astfel că singurul conţinut al timpului este prezenţa lui Dumnezeu.[28] Cu voia lui Dumnezeu şi la împlinirea unor date sărbătoreşti, am consacrat anul acesta Crezului nostru ortodox, Autocefaliei Bisericii noastre şi Patriarhiei Române, în plus pe plan local primei aniversări a Arhiepiscopiei Aradului. Toate momentele au reprezentat imbolduri la noi împliniri prin pronia dumnezeiască cu credincioşie şi strădanie. Drept aceea, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur, din ale cărui Sfinte moaşte o părticică se cinsteşte şi în noua catedrală arhiepiscopală, să mulţumim cu rugăciunea: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Într-un fel, luând ca sprijin şi aspecte de ordin filosofic sau filologic, deceniul la care s-a făcut referinţă ar putea însemna şi o zeciuială pentru toate ale veacului, care adesea, la rândul său, arată  veşnicia. În consecinţă, lucrarea omenească în vremea de acum trebuie împlinită ca şi pentru veacul veacului. Iar de luminatul praznic şi cele următoare să ne urăm unii altora în colindă străbună, ca întru sănătate, înzilire şi spor în toate cele bune  „aşa să fie, de acum până-n vecie”, prin milostivirea lui Dumnezeu în Treime Sfântă, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh. Amin.

Al vostru, de tot binele doritor,

†  T I M O T E I

Arhiepiscop al Aradului

ÎNSEMNARE: Această pastorală cu nr. 2 300 / 2010, având titlul „Vreme de slujire sfântă” se va citi în fiecare biserică parohială sau mănăstirească la Sfânta Liturghie din prima zi, iar în filii a doua zi de Crăciun.

---

[1] Psalm 89, 4;

[2] Idem, 89, 10 – 18;

[3] Ieşirea, 7, 14 şi 34, 28;

[4] Facerea, 14, 20;

[5] Matei, 25, 1 – 13;

[6] Apocalipsa, 13, 1 şi 17, 12; Pr. Dr. Ioan Mircea, Apocalipsa, Bucureşti, 1995, p.213, 299 ;

[7] Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină, Timişoara, p. 363; Pierre Grelot şi Jean de Fraine, Nombre, în Xavier Leon Dufour, Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris 1966, col. 691; Pierre Grison, Alain Gheerbrant, Dix, în Dictionnaire des symboles, Paris, 1969, p. 292;

[8] Luca, 2, 14;

[9] Evrei, 11, 39 – 40; 12, 1;

[10] Pierre Grelot, Michel Joint-Lambert, Temps în Xavier Leon Dufour, Vocabulaire de Theologie Biblique, Paris 1966, col. 1055;

[11] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Iaşi, 1994, pp. 264 – 265

[12] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Bucureşti, 1987, pp. 276 – 277;

[13] Eclesiastul 2, 1 urm.; la Adrian Lemeni, Sensul eshatologic al creaţiei, Bucureşti, 2004, pp. 275 – 279;

[14] Idem, p. 288;

[15] Clement Alexandrinul, Scrieri, Stromatele, Partea a II-a,  în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 5, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1986, VI, p. 464; VII, pp. 497 – 498; 502;

[16] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 80, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Bucureşti, 1983, p. 141;

[17] Ibidem;

[18] Şi acum…, Laudele Utreniei Ajunului de Crăciun;

[19] Condacul Înainteprăznuirii Utreniei Ajunului de Crăciun;

[20] O ce veste minunată, la Prof. Ioan Brie, 73 Colinde, Cluj-Napoca, 1980, p. 5;

[21] Astăzi s-a născut Hristos, la Idem, p. 42;

[22] Psalm 101, 26 – 27; Evrei, 1, 10 – 12;

[23] Efeseni, 5, 15 – 16;

[24] Luca 2, 40;

[25] I Corinteni, 3, 1- 2;

[26] I Tesaloniceni, 5, 18; cf. Rugăciunea Ceasurilor;

[27] Psalm 118, 126;

[28] Paul Evdochimov, L’Orthodoxie, Neuchatel, 1965, p. 206;